Atunci când ești departe, locul în care ai copilărit, sau în care ai învățat să iubești, sau să crezi, sau să renunți… încetează să mai fie un loc, devenind, pur și simplu, o stare de spirit. O stare pe care eu și tu, dar și noi sau ei, emigranți cu identități incomplete, ajungem să o purtăm înghesuită pe tâmple și în suflet…
Pentru mine, această stare e o stare de România… Un fel de a exista înrădăcinat în mirosul de ploilor de toamă, în foșnetul frunzelor de salcâm, în zborul halucinant al fluturilor de primăvară târzie, în genunchii zdreliți ai copilăriei, în textura rugoasă a mâinilor bunicii peste care timpul și truda și-au tatuat indiferența…
O stare de România, conturată invariabil pe o absență nesemnificativă, dar capabilă să se transforme, fără nici un motiv aparent, într-un un soi de chintesența a tuturor dorințelor pe care gândurile sunt capabile să le exprime… O stare care, paradoxal, ajunge să aibă un rol primordial în geometriile contradictorii ale fericirii…
Nici măcar n-aș putea spune că astăzi, legăturile dintre sufletul meu și România au fost brusc învăluite într-o aură roșu-galben-albastră sau că magnitudea gândurilor și emoțiilor mele a suferit modificări majore, circumscrise unei infuzii efervescente de patriotism.
Nici măcar de departe. În ceea ce mă privește, și astăzi m-am gândit la România ca la starea de spirit în care m-am găsit de atâtea ori înstrăinat și îndepărtat, dar în absența căreia mă regăsesc cumva și mai îndepărtat și mai înstrăinat… M-am gândit la România ca la starea de înrădăcinare într-un sens, în care mi-a fost dat să-mi aparțin… Ca la acea starea de ajungere acasă… Și atât…
Așa că astăzi nu am să fiu altfel, pentru că nu știu să fiu altfel. Astăzi, timpul meu curge după aceleași legi ca și ieri, după aceleași legi ca și mâine. Astăzi îmi asum o unică și neschimbată stare de România înghesuită într-o unică și neschimbată stare de eu. O stare de România, care nu-și poate pierde aderența la sensul său de căpătâi, sens în care Prutului nu-i este dat să separe o jumătate de Românie, de o alta…
Rudy Roth
