21.4 C
București
vineri, 29 martie 2024

― Advertisement ―

spot_img

Despre libertatea individuală și libertatea colectivă

Libertate individuala si libertate colectiva. Libertate si responsabilitate. Dincolo de teorii, ce inseamna ele concret in Hunedoara? Nu sunt filosof, nici sociolog si nici politolog....
AcasăInternaționalDiasporaA night at the Opera și un pic pe lângă ea

A night at the Opera și un pic pe lângă ea

Am ajuns vinerea ce a trecut – in sfarsit – la Metropolitan Opera. Sau The Met, cum i se spune aici. Dupa masa nu a fost chiar ce am sperat. Nici spectacolul nu a fost ce mi-am imaginat ca va fi, … ci exponential mai mult. Stagiunea se apropie de final si am prins “Rigoletto” la ultima strigare. Desi am avut in plan sa mergem la doua, trei spectacole, nu am reusit pentru ca mereu a intervenit altceva.

“Chestia” speciala despre un spectacol la Met este ca totul este absolut fantastic – dupa cum a zis odata o cunostinta din TM: “pana si cel care aduce tava cu paharul cu apa este cel mai bun din lume la adus tava cu paharul cu apa”.

Desigur, ajuta mult si faptul ca distributia este precum FC Barcelona plus Real Madrid-ul operei la un loc. Am pierdut spectacolul de saptamana trecuta in care a cantat Placido Domingo (care acum la batranete canta roluri de bariton pentru ca i s-a transformat vocea de tenor), la fel cum i-am pierdut in stagiunea asta si pe Netrebko, Roberto Alana, Yonceva, Jonas Kaufmann, Pretty Yende, Diane Damrau si desigur, my favorite, Elina Garanca.

Am avut in schimb norocul in spectacolul nostrum a unui casting de tineri, care au cantat cu multa energie si pasiune. Spre deosebire de vedete care invata in timp cum sa-si dramuiasca talentul sevindu-ti mai multa tehnica si experienta, tinerii te coplesesc intotdeauna cu spontaneitate, dedicatie si joy of life. Spectacolul s-a terminat cu aplauze entuziaste ale salii, ba chiar am auzit in jurul meu cateva “Bravo”-uri.

“Rigoletto”-ul nostru a fost asezat intr-un cadru modern, tocmai la Las Vegas. Cand s-a ridicat cortina pentru prima data, am fost uimit sa vad o scena incadrata cu reclame de neon in rosu, verde si albastru pentru a sugera o sala de cazino. A fost pentru prima data cand am vazut lumini colorate de neon si apoi jocuri de lumina (reprezentand fulgerele unei furtuni) intr-o sala de opera. Totul facut cu foarte mult bun gust. Costume faine. Decoruri excelente, doar a fost Las Vegas. Nimic strident, nici un kitsch (chiar daca stim ca Las Vegas este un kitsch imens de minunat).

Din cate stiu eu, scena de la Met este cea mai mare dintr-o sala de opera. Imensa – suficienta cat sa pui pe ea o masina din anii 50-60, albastra, stralucitoare, plina cu crom si sa ramana inca suficient spatiu pentru un podium si un ring printre care artistii sa poata sa se miste lejer.

Sala operei este enorma. Pe sase nivele, daca numaram si parterul. Sotia mea si Sandy, baiatul cel mic, au stat in sala, la biletele de $xxx bucata. Mi-au spus ca locurile lor au fost minunate. Mikey, baiatul meu cel mare, si eu am fost la cucurigu – la biletele de, well, sa zicem un meci de fotbal pe National Arena in Romania. Chiar si asa, auditia si vederea scenei au fost ambele excelente. Fiecare scaun are un mic ecran unde poti urmari in timp real dialogul operei, ceea ce este minunat pentru ca esti in permanenta in touch cu muzica si cu ce se intampla pe scena. Nu am spus inca, dar trebuie sa precizez ca eu sunt un afon in opera. Cunosc actiunea operelor populare si am citit putin despre compozitori. Insa ascult (multa) opera doar pentru ca “suna” frumos, nu pentru ca descifrez mesajele subtile incapsulate in muzica ei.

Sala a fost plina, chiar si la sfarsit de stagiune. Multa lume sofisticata. Multe haine faine. Multe parfumuri scumpe. Multe limbi straine. Met se bucura de donatii imense. Programul spectacolului include pagini dupa pagini de donatori, cei mai mici fiind de $10k si cei mai mari, $50M. Printre ei si cativa anonimi, care au donat sume de la cinci milioane de dolari in sus. Printre donatori am recunoscut a lot of old and new money, destui miliardari. Fundatiile lui Howard Hughes si Andrew Carnegie, Ray Dalio, Paul Soros (cunoscut in tara ca fiind “tatal” d-lui Ciolos), etc. etc.

Cu tot glitz and glamour-ul din jurul meu, nu am putut sa nu comit pacatul capital al mersului la opera. Respectiv, am adormit pentru cateva secunde in actul 2. M-a trezit baiatul meu in timp ce imaginatia mea incepuse sa ma prezinte artistilor de pe scena. Scuza mea oficiala este ca am fost inca foarte obosit dupa cursul de joi seara, care s-a incheiat la ora 10. Scuza reala este ca sunt din Hunedoara si ca asta faceam noi in oras (ma refer la cei de varsta mea), o data pe an cand se oprea in oras opereta din Timisoara, un fel de Met very, very low-cost. Just joking, insa nu m-am putut opri din tentatia unei glume proaste despre spectacolele cu praf pe scena si damf de naftalina la care am mers cand eram copil.

Si asta ma aduce la al doilea gand despre care vreau sa scriu astazi. Dintr-un anumit punct de vedere, Met Opera este un concept foarte interesant: the best that the money (of the ultra-rich) can buy in opera, dat insa spre folosinta si placerea si a celor mai “amarasteni”, precum sunt eu.

Filantropia are o lunga traditie in America. Ca unul care am crescut si trait in Europa cred de fapt ca filantropia moderna este o trasatura (aproape) specific americana. Miliardarul Andrew Carnegie, unul din fondatorii celebrei universitati Carnegie-Mellon din Pittsburgh, a spus ca cei bogati au obligatia morala de a-si da averea inapoi societatii, ei fiind de fapt gestionarii temporari ai avutiei unui popor.

Citeam ca americanii au donat, doar in 2017, 410 miliarde de dolari. Asta inseamna 2.1% din produsul national brut al Statelor Unite. Spre comparatie, economia romaneasca este cam de o suta de ori mai mica decat cea americana. Totusi, asta ar insemna donatii totale de 4 miliarde de dolari pe an, daca aplicam acelasi procent. (Am incercat sa compar cifra asta cu cat se fura pe an in tara. Spre surprinderea mea nu am reusit sa gasesc o cifra exacta si credibila dupa 15 minute de cautat pe Internet).

Revenind la filantropie si cat de puternic este ea inradacinata in cotidian, am sa spun o scurta povestioara personala. Avem niste prieteni pe care ii cunoastem de foarte, foarte multa vreme. Am fost de nenumarate ori cu ei la dinner and a movie. Stiu unde locuiesc, ce masini conduc, cum se imbraca. Acum vreo patru ani, lucram la o lucrare stiintifica despre dinamica in timp a felului in care lucrarile stiintifice sunt citate in timp. Am observat ca exista un pattern general al citarilor, dar si ca sunt, putine este drept, lucrari care sunt citate dupa alte reguli de cat grosul. M-am gandit sa le analizez tocmai pe acestea mai in detaliu, ca sa inteleg ce le diferentiaza de majoritatea.

Prima dintre lucrari a fost una, de prin anii 80, cu o lista lunga de autori de la universitati si institute foarte prestigioase, autori printre care – surpriza – si cunostinta noastra. Stiam ca lucrase in cercetare cu multi ani in urma, dar pentru ca nu a povestit niciodata de asta, nu mi-a trecut vre-odata prin cap ca avusese o contributie asa de insemnata la dezvoltarea unor teorii. (Spun asta pentru ca un defect binestiut al celor din mediul academic este ca ne place sa ne laudam cu realizarile noastre mai mult de cat ar fi …)

Normal, am devenit curios sa vad ce altceva a mai publicat. Am gasit destule alte lucrari, dar mai ales am gasit cateva link-uri spre anunturi de la universitati unde el donase sume mari de dolari. Sume din sapte cifre. De exemplu, una din donatii era pentru o pozitie de endowed Professor in domeniul medical, ceea ce inseamna ca din donatia sa o universitate a putut angaja inca un expert in medicina, iar donatia sa acopera pentru vesnicie (atat timp cat exista acea universitate), nu doar salarul profesorului, dar da si o suma bunicica de bani pentru cercetare lui. Si nu era singura sa donatie.

I-am spus imediat sotiei mele despre “descoperirea mea”. Cat de usor i-ar fi fost sa locuiasca intr-un castel cu turnulete, pe malul marii, si sa se plimbe intr-un Ferrari sau Lamborghini asortat la culoarea pantofilor sai. Si totusi – precum spunea Andrew Carnegie, el a ales si “urmeaza” obligatia morala de a-si da banii inapoi societatii pentru proiecte dedicate educatiei. Ba mai mult, o face in cvazi-anonimat.

Poate si pentru ca buzunarul meu nu este adanc, am facut o obsesie pentru filantropie. Poate pentru ca nu am banii sa o “practic”, am fost curios sa aflu ce anume ii face pe destui ultra-bogati sa-si doneze averea aproape in intregime. Poate exista putina logica in decizia lor. Nu stiu.

Studiile arata ca 70% dintre mostenitori pierd averea primita de la parinti, cifra care creste la peste 90% daca consideram nepotii lor, adica a doua generatie de mostenitori.

Poate, tinand cont ca exista de zece ori mai multe sanse ca ceea ce ai strans tu cu atata truda sa se risipeasca in intregime (fata de sansa de a se pastra in familie), face sens sa hotarasti tu cum sa-ti fie folosita averea. Cel putin poti sa o investesti in proiecte eterne. Universitati, fundatii, biblioteci, muzee. Poate motivele sunt altele.

Unii considera ca filantropia nu este de cat expresia unei societati dezechibrate pentru ca o lume bine balansata nu are nevoie de filantropie, taxele colectate ar fi suficiente. Nu stiu. Nu sunt asa de destept sa am o parere despre asta. Ceea ce pot insa spune este ca m-am bucurat de atatea ori (pe gratis) de parcuri, concerte, biblioteci si muzee minunate, toate “cumparate” cu bani din donatii. Si poate intr-o zi va veni si cireasa de pe tortul meu, respectiv o pozitie de endowed Professor. Zic si eu.

(Articol publicat prima dată pe 16 mai 2019, în diasporaazi.ro)