Daca cineva mi-ar cere sa spun care este personajul de film cu care cred eu ca ma aseman cel mai mult, as raspunde “probabil cu Forrest Gump. Dar fara banii lui si fara medaliile sale”. Precum Forrest Gump, imi place sa alerg, sa tund iarba, sa mananc bomboane de ciocolata, dar mai ales am talentul sa ma trezesc ca musca-n lapte in mijlocul actiunii, fara ca neaparat sa-mi planific asta sau sa-mi dau seama ce se intampla cu mine. Asta insa nu m-a impiedicat niciodata sa “enjoy the moment” si mai ales sa “cherish” persoanele deosebite pe care le-am cunoscut de-alungul actiunii.
Precum Forrest Gump cand asteapta in statia de autobuz, ma scarpin si eu deseori in varful capului spunandu-mi: “Man, daca mi-ar fi zis cineva in toamna lui 1982, pe cand taluzam cu harletul la Canalul Dunare-Marea Neagra, dupa ce securistul taberei de la Cumpana ne fugarise pe platou la sase dimineata, deci daca mi-ar fi zis atunci cineva ca peste douazeci de ani voi fi profesor universitar in SUA …”
Fiecare emigrant pe care l-am cunoscut are o poveste interesanta de spus, si la fel ca Forrest Gump, imi place mai mult sa ascult ce povestesc altii, de cat sa-mi spun eu basmele mele. De la fiecare am incercat sa invat ceva, o vorba sau o pilda. Am sa povestesc astazi trei povestioare, care cumva mi-au ramas mai “tare” in memorie, din multimea de povesti pe care le-am auzit.
Primul meu contact cu un emigrant – real – a fost in primavara lui 1994. Pe acea vreme, eram asistent la Politehnica din Timisoara si am avut norocul unei burse de cercetare pentru trei luni in Suedia. Atunci am cunoscut un timisorean get-beget, si el absolvent de calculatoare ca si mine, care locuia in acel oras de vre-o zece ani. Sa ne aducem aminte ca pe-atunci inca mai calatoream cu pasaportul verde, cu stema RSR, ca aveam nevoie de vize pentru orice loc mai la vest de Cehia si ca fiecare trecere de frontiera era un moment de mare suspans, in care Doamne fereste sa atragi atentia vamesilor.
Am ajuns in Suedia dupa trei zile de mers cu trenul, cu bagaje varf, in care printre pungulitele de supe instant Ramen am avut si nelipsita tabla de slanina, in caz de nevoie. Timisoreanul ne-a asteptat intr-un Opel combi, mare, rosu si care mirosea a masina noua. Interiorul masinii era comfortabil si incalzit, in contradictie puternica cu cel al Daciei 1300 a lui tata, in care trebuia sa stai in palton si cu caciula pe cap.
El ajunsese in Suedia dupa ce a trecut Dunarea inot, undeva pe la Orsova. Prima data a nimerit intr-o tabara de refugiati in Iugoslavia, insa sarbii l-au “dat” inapoi in tara. A fost condamnat si a facut puscarie un an de zile. Dupa un timp, a trecut iarasi Dunarea inot, tot in Iugoslavia, doar ca de data asta l-a asteptat cineva cu o masina pe malul sarbesc. A ajuns apoi in Italia, de-acolo in Germania si din Germania a luat ferry-boat-ul spre Suedia. Cand vaporul a fost aproape de malul suedez, a sarit in apa pentru ca trebuia sa ajunga neaparat pe malul suedez pentru a fi sigura ca va putea cere azil politic in Suedia, fara a fi returnat in Germania si de-acolo in Italia, Iugoslavia, Romania si in inchisoare.
Am ascultat de numerate ori peripetiile sale. In fata mea statea un om care aparent era ca si mine, doar studiase calculatoarele in Timisoara. Pe de-alta parte, facuse lucruri care erau de neimaginat pentru mine – sa treci Dunarea de doua ori inot, sa mergi la inchisoare, sa emigrezi stiind ca poate nu iti vei mai vedea vre-odata familia. El reusise sa rezolve o dilema pe care am avut-o si eu din momentul in care tatal meu mi-a spus, “Tu esti un tip muncitor. Trebuie sa pleci din tara asta. Aici nu va fi ordine niciodata”. Asta o intelesesem si eu, dar cum sa plec? Pe-atunci lucrurile erau infinit mai complicate ca acum.
M-au surprins multe lucruri la timisorean, mai ales cand le-am procesat cu mintea si experienta mea de-atunci. In primul rand, nu purta pica pe perioada din inchisoare. Nu am discutat prea mult de asta, dar in general avea un ton detasat, vorbea despre ceva care se intamplase fara voia lui si trebuia luat ca atare. Apoi, nu vorbea neaparat cu multa ura sau dezgust de tara. OK, nu era bucuros, dar nici nu traia marcat de evenimentele care trecusera sau care aveau atunci loc. Iarasi, sa ne aducem aminte ca vorbim de inceputul anilor 90 – mineriade, Iliescu, Roman, PNTCD, etc.
Am avut senzatia ca tara era un capitol incheiat pentru el. Intr-o zi insa mi-a spus ceva interesant: “Alex, mi-a luat opt ani ca sa-mi curat mintea si sa incep sa vad viata si lumea cu alti ochi. Cu mai mult optimism”. N-am inteles atunci la ce se refera. Am crezut pe-atunci ca a te acomoda in strainatate este un process de cateva luni, maxim un an. Acum, insa, inteleg. Poate sa-ti ia o viata intreaga sa incerci sa-ti “retrain” mintea pentru o realitate care nu este malefica, corupta sau pusa doar ca sa te traga – exact pe tine – pe sfoara.
Adoua povestioara este putin mai scurta, desi nu mai putin interesanta pentru mine. Cand mi-am inceput studiile doctorale in SUA, am cunoscut o familie de profesori universitari plecati din Romania, candva prin anii saptezeci, in acea scurta fereastra de dezghet al inceputului de domnie a lui Ceausescu. Si ei studiasera aici, dupa care isi construisera o cariera universitara foarte solida si de succes in America.
Doamna profesor, care poate este unul din sufletele cele mai generoase pe care le-am intalnit vre-odata, avea obiceiul sa invite la ei acasa, de Thanksgiving, pe toti doctoranzii din Romania. Thanksgiving-ul din 1997 a fost pentru mine prima imagine a ceea ce ar putea fi si viata noastra, daca muncim, daca ramanem open minded la oportunitati si daca avem putin noroc.
Doamna ne-a gatit la toti un dinner excellent, cu curcan, cu sweet potatoes si cranberry sauce, cu mancaruri din Ardeal (pentru ca si dansa este din Ardeal), cu prajituri. Insa ce imi aduc cel mai mult aminte acum este acea senzatie de acasa, de normalitate, cu camera copilului, cu obiectele bine stiute din viata cotidiana. Ceea ce nu stiu de cat cei care am fost studenti pentru vreme foarte lunga este ca viata de student, pe cat de interesanta si educativa, are o doza de artificial, in sensul ca lipsesc activitatile sau obiectele casnice – lucrul in gradina, florile din vaza, perdelele la geam, cuptorul cu prajitura calda – activitati si obiecte care sunt asa de bine intiparite in mintea noastra de cand am fost copii si care fac ca locul unde dormim sa fie de fapt acasa.
Acea familie a fost pentru noi cred un model mult mai puternic de cat am fi crezut. Iata ca dupa peste douazeci de ani de cand suntem in America, acasa este pentru noi aici, avem gradina noastra cu flori (extrem de colorate si de care se ocupa sotia mea), exista camerele copiilor, si daca nu prajitura calda in cuptor (asta pentru ca incerc sa-mi reduc masa de materie organica pe care o plimb prin spatiu), cu siguranta fripturile aromate, cartofii copti, varza calita si cate si mai cate. Si chiar daca nu avem un brand de cafea cu numele nostru (asa cum au dansii) si chiar daca sotia mea nu ma suna din Japonia in masina undeva prin Michigan (asa cum am fost eu martorul, cu gura cascata, in 1998), acea imagine a unei vieti normale si fericite a fost pentru mine a first glimpse, foarte inspirational, ca “life is good”.
A treia povestioara este si mai scurta. Este despre un amic, tot din Ardeal, tot calculatorist, care a fost angajat de universitatea mea in acelasi an cu mine, dar in alt department. Cu siguranta este una din persoanele cele mai carismatice pe care le-am cunoscut vre-odata. Iar charisma lui se potriveste excelent cu siguranta lui de-a fi, poate un pic de flamboyance.
Prin 2002, 2003, am calatorit impreuna la o conferinta in California. Zborul este un drum lung, o noapte intreaga. Cam cat din New York, peste Atlantic, pana-n Europa. Am vazut ca el dispare la un moment dat, iar cand s-a intors reusise sa convinga pe stewardesa sa ne reaseze pe scaunele de la inceputul randului, unde spatial pentru picioare este mai mare. Lucrurile insa nu s-au oprit aici. Am primit si doua portii de mancare. Mi-a zis la sfarsit, “Alex, din pacate nu am avut trench coat-ul cu mine”. Oare am fi calatorit in cabina pilotilor?
Am fost deseori impreuna la ski, pentru ca amandoi skiem binisor. Intr-o duminica a aparut cu un BMW alb, nou-nout, desi stiam ca avusese o Toyota Corolla. M-am mirat, insa mi-a spus ca tocmai a avut un accident, Toyota lui era total loss, si ca sa-si repare moralul si-a cumparat un BMW. Mi-am zis in mintea mea, “Asta da. That’s the spirit.” Insa ultima vorba a avut-o tot el, cand mi-a sugerat, ”Alex, daca cauti dupa garbage, vei avea garbage. Ca sa gasesti aur, trebuie sa cauti dupa aur”. Uite, au trecut douazeci de ani, si nu am uitat vorbele lui.
De aceea spun, cred ca eu am fost mereu mirat precum Forrest Gump. Nici nu as fi putut fi altfel, cand te nasti intr-un oras mic si izolat precum Hunedoara. Momentul nostru cultural maxim al unui an era cand opereta din Timisoara se opera din turneu pentru un spectacol la Casa de cultura. Ce diferenta fata de sotia mea, born and raised in Timisoara, unde exista obiceiul lor era sa mearga in fiecare vineri la concert. Hunedoara nu era nici macar Deva, care avusese teatru de estrada si lume un pic mai cultivata. Interesant, insa, complexul meu de om dintr-un oras mic nu m-a deranjat niciodata. Dimpotriva. Cred ca m-a facut mai deschis, mai neinhibat sa invat si sa accept lucruri noi. Iar faptul ca am fot mereu mirat si mereu surprins, precum Forrest Gump, cu siguranta, au facut ca zilele si anii sa nu semene de loc una cu alta.
(Articol publicat prima dată pe 7 mai 2019, în diasporaazi.ro)