Ne-a părăsit, în prima zi de Crăciun, reputatul ziarist Mihai Creangă (n. 1942), unul dintre cei cinci membri fondatori ai Asociației noastre de Ziariști Independenți din România. Au existat mai mulți mari ziariști ai noștri bucuroși să ne dea girul. Dar a fost singurul dintre ei, a cărui căldură și simplitate ne-au determinat să îndrăznim (atunci când, la îndemnul Asociației Jurnaliștilor Europeni cu sediul la Bruxelles, existând din 1961, am pornit să ne legalizăm apartenența, înființând filiala ei românească), să-i cerem și să înfrunte alături de noi opreliști, bețe în roate, tergiversări, cozi pe la foruri circumspecte, organe juridice, unde trebuia să ne punem semnăturile toți odată și în prezență. A făcut-o cu generozitate, naturalețe, modestie. Se întâmpla în 2004.
Mihai Creangă avea pentru noi prestigiul ziaristului care lucrase înainte de 1989 la România liberă, singurul ziar digerabil din Republica Socialistă România, grație unui colectiv redacțional cu care orice ziarist demn de acest nume ar face bucuros echipă și azi. Sau mai ales azi: fusese, de-a lungul îndelungatei sale cariere, coleg cu Tia Șerbănescu, Florica Ichim, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Gabriel-Florin Mărculescu, Garoafa Iuga, Mirela Rosnoveanu, Roxana Iordache.
Avea, mai mult de atât, faima legendară a celui care împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Ștefan Niculescu-Maier și Alexandru Chivoiu, aceștia din urmă, unul informatician, iar celălalt tipograf, hotărâseră, ca membri ai unei grupări anticeaușiste, evident ilegale, imposibilul: tipărirea unui ziar clandestin. Aceasta se întâmpla în anul 1988. (Mihai Creangă lucra în acel moment la România pitorească.)
După ce au încercat mai multe variante tehnice, complotiștii au recurs la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb sustrase din Combinatul „Casa Scânteii”. Au rezultat patru pagini suficient de explozive ca să le pună libertatea în primejdie și să ducă la anchete extinse în toată redacția și chiar în tot bastionul presei controlate care era Casa Scânteii. Ceea ce a provocat destituiri, retrogradări, expedieri la munca de jos ale unor colegi.
Ei cinci au fost arestați în urma unui denunț, la 25 ianuarie 1989, şi, după o anchetă dură, în arestul Securității – Direcția a 6-a cercetări penale – care a durat 93 de zile, Mihai Creangă a fost trimis în domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu, din care a scăpat după 22 decembrie 1989. Despre această experiență Mihai Creangă n-a vorbit mult, de aceea, una dintre puținele lui mărturii mai legate, cea făcută cu prilejul unui simpozion anual la Memorialul Sighet, este prețioasă. Aici ziaristul arată că încadrarea inițială în articolul Codului Penal privind „propaganda împotriva orânduirii socialiste” a fost schimbată, după două luni, în diverse alte încadrări de drept comun, pentru a nu se crea impresia că regimul Ceaușescu mai are deținuți politici:
Aici (la Sighet, n.r.) sunt oameni care au stat ani grei în pușcărie şi în condiții infinit mai dure decât cele în care am stat noi. Aş zice că, prin comparație, detenția noastră a fost ca într-un hotel de lux. Bineînțeles, nici o clipă nu mi-am mai văzut colegii, nu aveam, evident, nici o știre dinafară şi eram fiecare în celulă separată. Eu am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie – era postul Paștilor, fiind încă iarnă, întunericul cădea destul de devreme şi vedeam mereu aprinsă o luminiță acolo, până trebuia să trag obloanele. Știam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiță, pe care o vedeam noaptea.
A fost cu toate astea o anchetă dură, ca de sfârșit de regim, despre care Mihai Creangă povestește:
Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului «rău», celălalt al anchetatorului «bun»; era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalității. Şi atunci, erai ca într-un duș cald-rece.
(Vezi Mihai Creangă, În numele libertății presei în Romulus Rusan, editor, Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003.)
Aproape imediat după Revoluție, Mihai Creangă a condus suplimentul „Aldine” al României libere, care a urmărit tot ce era efort de memorie și consemnare a represiunii în timpul regimului comunist, reflectând activitățile instituțiilor: Asociația Foștilor Deținuți Politici, Memorialul Sighet, Alianța Civică, Editura Humanitas etc, prin pagina/ paginile intitulate „Procesul comunismului”.
Prima acțiune de anvergură a proaspăt înființatei noastre asociații – Asociația Ziariștilor Independenți din România (AZIR) –, al cărei membru fondator devenise cu un devotament tineresc ieșit din comun, expoziția „Înscrisuri dușmănoase/Scripta Hostilia”, 2005, a oglindit, la rându-i, cu documente detaliate, singulara și riscanta sa acțiune clandestină din perioada de agonie a regimului comunist. (vezi AICI)
Ne-a reprezentat și în alte acțiuni de mare impact, printre altele, întâlnirea cu studenții de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea București, conduse de Antonio Momoc, cunoscute sub numele de „Serile FJSC”, la care trimit de asemenea numeroase linkuri pe internet.
Pentru AZIR, Mihai Creangă, devenit în ultimii ani membru de onoare, a fost un reper, un imbold, un etalon profesional și un prieten de care ne despărțim îndurerați. Plecat în prima zi de Crăciun, ca un om de o discretă pietate creștină ce era, cu toată întristarea, ne rugăm să-i fie drumul lin, în lumină.
Doina Jela – membru fondator Asociația Ziariștilor Independenți din România