Moartea. Suntem singura specie care știe sigur că vine.

În fiecare clipă știm. Și în fiecare clipă încercăm să ștergem această informație, să formatăm hardul pe care o ținem, să îl zdrobim cu ciocanul rutinei de fiecare zi.

Cafeaua de dimineață. Conversație ușoară. Nu, nu despre moarte.

Prânz. Nu vreau să mă gândesc la moarte, hai să luăm și desert!

Seara. Somn. Lasă televizorul deschis. Să nu îmi aduc aminte de moarte!

Repetăm asta. În fiecare zi. Până vine moartea și scăpăm, paradoxal, de spaima de ea.

Când omenirea a început să gândească, probabil că ăsta a fost cel mai mare pericol la adresa speciei. Nu șacalii, șerpii și leii. Ci moartea, microbul cerebral care, dacă nu ești atent, te poate ucide doar prin simplul fapt că îți face viața să pară inutilă și imposibil de trăit fără depresie.

Suntem însă o specie de luptători.

Pentru animale am găsit sulițe și pumnale. Mai târziu, chiar capcane, ca să le și mâncăm. Pentru microbi, târziu de tot, antibiotice. Pentru moarte însă, pentru că era cea mai urgentă problemă, am găsit ceva încă de la început.

Un anti-thanatos mental. O poveste frumoasă în care sfârșitul dispare de tot. Definitiv. Pentru fiecare dintre noi.

A fost, cred, prima crimă a omului primitiv, dar deja gânditor.

Și-a ucis moartea.

Și-n locul ei, strălucitoare, a pus la capătul vieții o poartă. Una prin care trecem într-un loc din care întunericul veșnic a fost gonit, printr-un efort de imaginație fără precedent până în ziua de azi:

Mitul vieții veșnice.

Unii îi spun religie, dar nu doar religiile îl au. Nu ai nevoie de religie neapărat ca să crezi în această ultimă formă urișă de egoism: că vei fi vesnic. Că undeva, cumva, ceea ce ești tu acum, gândul acesta care îți încapsulează existența, va rămâne. Ca una dintre capsulele acelea ale timpului, în care oamenii pun, la temelia unei case sau în curtea școlii, poze cu ei, reviste, obiecte și tot ce li se pare că le definește epoca.

Ca orice medicament, mitul acesta face viețile mai bune. Cu un preț însă, din ce în ce mai mare, pe măsura ce știința ne arată, tot mai sigur și clar, că nu există nicio dovadă pentru el.

Acest preț este refuzul rațiunii.

Sau măcar suspendarea ei. Căci nu putem crede în viață veșnică fără să ne blocăm în minte întrebările care vin în cap imediat după ea:

De ce să exist veșnic? Care e rostul ca eu să fiu păstrat, când în mod evident sunt o parte a vieții, iar viața, așa cum o știm pe planeta asta, se naște, traiește și moare – de tot? Cu ce sunt mai special decât frunza, decât libelula, decât cimpanzeul? Doar pentru că mi-e frică de moarte trebuie să fiu veșnic? Ce rost are? Cui folosește?

Mie?

Nici măcar. Sunt sigur că niciunul dintre oamenii care cred în viața veșnică nu au încercat să își imagineze cum ar fi o existență, sub orice formă, nesfârșită. Și cum asta, abia asta, ar fi forma supremă de tortură: să nu mai poți scâpa niciodată de tine…

Abia veșnicia mi se pare iadul, dacă e să urmăm firul unuia dintre miturile cele mai populare!

Mă gândesc de multe ori la lucrurile astea de fiecare dată când am o dispută cu cineva credincios. Când îmi vine să îl iau în tărbacă, să fac mișto de dogma în care crede orbește, să îi contest credința…

N-o mai fac.

Pentru că ceva ne unește.

Și acel ceva e spaima de moarte. Chiar dacă poate niciunul dintre noi nu recunoaște.

Tocmai de aceea, la 52 de ani, am ajuns la înțelepciunea să nu-i mai contrazic pe oamenii care cred în mituri. Pentru că ei nu fac altceva decât să consume, secretat în mintea lor, medicamentul pentru cel mai tragic lucru care i se putea întâmpla unei specii:

Să fie conștientă că există. Și în același timp să știe că moare.

Așa că dragi credincioși, vă propun să facem pace. Mai ales că vă invidiez: voi aveți veșnicia.

Eu am întunericul în care mă uit cu spaimă în fiecare seară.

Lasă un răspuns