A fost odată un popor corupt care s-a complăcut timp de 30 de ani în salarii bugetare nesimţite, pensii nemeritate şi a lăsat hoţii să fure oricât – atâta vreme cât se alegea fiecare cu ceva. Nu mult. Dar suficient de-o casă la roşu, nişte haine de fiţe, un revelion în Grecia.
După 30 de ani de furt colectiv (din industrie, agricultură, păduri şi rezerve), ban cu ban s-a adunat şi a crescut intr-o datorie monstruasă. 100 de miliarde de euro.
Acum ne plângem că ţara nu mai are nimic. Insula Brăilei vândută la arabi. Portul Mangalia la olandezi. Electroputere închisă. Fabrica ARO disparută. „Cine e vinovat?”, strigă toți. Ceauşescu ne-a lăsat fără datorie şi acum noi nu mai avem nimic.
Ca să înțelegem vina, hai să folosim o parabolă de tip biblic:
„Să zicem ca într-un sat oarecare, un hoţ intră în primărie şi fură din seif banii adunaţi în ani de zile de către comunitate. Bani donaţi de toţi pentru a construi o şcoală, un dispensar, un drum. La plecare hoţul mituieşte cu un ban pe toţi cei din sat pe care îi întâlneşte în drum, ca să le cumpere tăcerea.
Nu poate căra tot deodata, aşa ca mai vine din nou şi din nou, până goleşte seiful.
Zvonul se întinde şi în fiecare seară tot mai mulţi săteni işi aşteaptă în întuneric arginţii tăcerii. Mulţi deplâng fapta, dar iau banul, se duc la birt şi îl beau cât mai repede ca să îşi uite vina. <Hoţ zgârcit. Putea “să ne deie” chiar mai mult pentru tăcere>.
Până la urmă, hoţul nu mai are ce împărți (pentru că milogii sunt mai mulţi ca banii) aşa că fuge în ţările calde cu 10%. Atât i-a mai ramas din banii furaţi.”
Cine e mai vinovat? Hoţul, sau întregul sat care a tăcut, şi a profitat un pic din furt? In urma lor rămane – nimic! Fără şcoală. Fără dispensar. Fără drum. Crima perfectă. Paguba e mare, dar vina fiecaruia mică. Statul a fost pradat, şi toţi arată cu degetul în alta parte.
Hoţul e de mult plecat cu 10% din pradă. Banul public a fost tocat pe fiţe.