În povestea care urmează este vorba despre o persoană care pretinde că printr-o întâmplare a călătorit în trecut și a confecționat cu mâna lui două tăblițe identice dintre care una a păstrat-o el iar pe cealaltă a dăruit-o unei fete pe care a cunoscut-o în acea lume. Tot el este cel care i-a explicat ce este scrierea.


ŞAULIA


Prin anii `90 eram la pescuit cu fratele meu, Tibi, undeva, departe, dincolo de păduri nesfârşite şi munţi înalti acoperiţi de zăpadă, în inima legendarului ținut numit Transilvania.

Plin de frumuseţi şi de mistere, cu ape repezi ce ies vijelioase din munţi, unite apoi cu ape mari ce curg alene pe sub arini, Transilvania este locul în care, o civilizaţie cu peste o mie de ani mai veche decât civilizaţia sumeriană, a inventat pentru prima dată în lume scrierea. Câteva tăbliţe din lut ars, vechi de peste 6 000 de ani, ce poartă pe ele inscripţii nedescifrate încă, sunt mărturia unor evenimente petrecute cândva în adâncul vremii.

O poveste fascinantă spusă de un personaj misterios poate explica misterul primelor scrieri din istoria lumii.

Cum spuneam, eram la pescuit cu fratele meu, Tibi, undeva pe Mureș, în amonte de Orăștie. Căldura verii ne-a moleşit. Aveam obiceiul să stăm ore întregi pe malul apei, fără să ne pese dacă în undiţele aruncate departe, spre largul Mureşului, s-a prins sau nu vreun peşte, şi depănam amintiri din copilărie.

Am crescut pe malurile apelor Mureşului şi Streiului. Toate vacanţele de vară ale copilăriei noastre aşa le-am petrcut: alergând de dimineată până seara pe malurile apelor. Apoi, când anii au trecut, am început să mergem la pescuit, pe malurile unde ne-am petrecut copilăria.

În ziua aceea de vară fierbinte, stăteam tolăniţi în scaune la umbră, moţăind şi ascultând vântul adiind uşor prin frunzele arinilor bătrâni. Din când în când, plescăitul câte unui peşte în larg, ne făcea să mijim printre gene. De departe, de dincolo de tufişurile umbroase, când și când răzbătea o melodie tărăgănată.

Semăna cu o doină, dar nu era doină şi venea parcă dintr-o altă lume. Apoi minute întregi nu se mai auzea nimic. Şi iar venea plutind peste arini şi peste apă, pierdut sau răsunând limpede o voce frumoasă de tenor. Încet, încet, tot mai aproape.

Apoi a urmat liniştea.

Îmi amintesc că, regretând că nu se mai aude, m-am ridicat şi m-am afundat dincolo de desişuri ca să-l văd pe cel care cântă. Deodată cineva a strigat: Şauuulia!

Vocea a răsunat mai clar, mai aproape. Nu am înţeles ce striga, n-am auzit acest nume niciodată, dar m-am întors repede pe scaunul meu. Tibi m-a întrebat: ce strigă ăla? I-am răspuns: cred că Şaulia.

Ne-am ridicat alene, am scos undiţele, normal, fără momeală, le-am pregătit şi le-am aruncat iar. Apoi ne-am răcorit puţin în apă şi ne-am cuibărit în scaune ca să moţăim mai departe. Am stat aşa o vreme, cu ochii inchişi, uitând de melodia ciudată şi de strigătul omului de dincolo de arini.

Încet, soarele s-a ridicat şi umbra s-a retras în desişuri. M-am ridicat cu gândul să mă mut la umbră, când am observat pe cineva care stătea, nu departe de noi, rezemat de un copac gros, pe malul înalt al apei, privind undeva spre largul ei.

S-a ridicat şi Tibi. Ne-am privit întrebători şi ne-am îndreptat spre undiţe. Nu mai aveau momeală, Le-am pregătit din nou şi le-am aruncat până departe, undeva aproape de celălalt mal. Tibi a plecat să-şi caute un loc mai la umbră, iar eu am mai rămas câteva minute privind în larg, dar urmărindu-l cu coada ochiului pe tipul rezemat de copac. Nici nu clipea, avea faţa luminoasă, aproape zâmbitoare, părea pierdut în amintiri.

M-am întors încet, urmărindu-l curios: era îmbrăcat cu un tricou alb impecabil, cu blugi ce pareau noi-nouţi, şi care îi scoteau în evidenţă picioarele lungi. Cred c-a fost baschetbalist, am gândit eu. Oare el este cel care cânta mai înainte? El este cel care a strigat Şaulia? Pe umăr îi atârna un aparat de fotografiat performant, marca Nikon.

Concentrat pe tipul ciudat de langă mine, am uitat de bolovanul pe care trebuia să-l ocolesc ca să ajung la umbră, m-am împiedecat şi am căzut. Într-o fracţiune de secundă, tipul m-a ridicat şi m-a întrebat dacă m-am lovit.

Da, m-am lovit, am dat cu degetele în bolovan şi mă dureau de-mi venea să sar în apă, dar n-am apucat să-i raspund pentru că tipul a rămas o clipă încremenit şi mi-a şoptit şuierat: aşa a fost şi-atunci! Apoi brusc, a sărit în apă, cu aparatul de fotografiat cu tot. S-a agăţat repede de o creangă mai groasă ce se arcuia peste apă şi a urcat pe mal de partea cealaltă a copacului. Era aproape de desişul arinilor şi stătea nemişcat, apoi, cu o voce clară, cu un timbru de tenor a strigat prelung: Şauuuliaaa ! A mai stat cîteva minute, s-a întors şi a dat cu ochii de mine.

-Scuză-mă, te-ai lovit?

-Puţin, la degete, i-am răspuns stând într-un picior.

S-a uitat prelung la mine şi a repetat iar, şoptit:

-Aşa a fost şi-atunci.

Şi cu glas tare:

-Mai încerc o dată şi-apoi îţi explic.

A lăsat aparatul jos, s-a dus încet spre mal, s-a prins iar de creanga arcuită peste apă şi s-a scufundat. A ieşit repede, în partea cealaltă a copacului, s-a rotit încet şi mi-a spus:

-Nu-i ca atunci. Uite, vezi buturuga aia care iese puţin din apă, acolo, în mijlocul Mureşului? Demult, demult, cu fix cincizeci de ani în urmă, acolo era malul ăsta pe care stăm acum. Şi buturuga aia era un copac mare, exact ca ăsta.

M-am întors spre Tibi şi am dat uşor din cap zicând în gând că ăsta-i dus cu pluta. Tibi zâmbea, cu zâmbetul lui aprobator.

– Măi, să ştiţi că de multe ori mă-ntreb şi eu dacă sunt normal la cap; a venit răspunsul bătrânului, care parcă ne-a citit gândul. Şi-apoi:

– Nu ştiu cine sunteţi şi de unde veniţi, dar, dacă nu vă deranjez, vreau să vă spun o poveste, dar o poveste adevărată pe care am trăit-o eu cu exact cincizeci de ani în urmă, aici, în locul ăsta. De fapt puţin mai încolo, unde-i buturuga. De cincizeci de ani n-am mai spus asta nimănui. Doar unui singur om i-am povestit totul, atunci, la cateva zile după…

Privea undeva departe, peste capul meu…


VA URMA


Lasă un răspuns