În „Tightrope”, cartea sa recenta, jurnalistul si scriitorul Nicholas Kristof ne povesteste urmatoarea intamplare:
Tani A. este baietelul de opt ani al unei familii de imigranti nigerieni. Familia este homeless in New York City. Un profesor entuziast de la scoala lui Tani il invata sa joace sah. Intr-un singur an, Tani castiga la grupa sa de varsta campionatul de sah al statului New York. Nicholas Kristof scrie despre el in The New York Times (articolul de mai jos). Drept urmare la articolul din ziar, lumea strange din donatii doua sute cincizeci de mii de dolari pentru ca familia lui Tani sa-si cumpere o locuinta. Mai multi ofera gratis apartamente unde ei pot locui, tatal sau primeste o masina ca sa castige bani facand taximetrie cu Uber, cateva scoli private prestigioase ii ofera baietelului burse, mama sa primeste nu stiu ce job, etc. etc.
Si acum vine bomba: familia lui Tani A. doneaza douazeci si cinci de mii de dolari unei biserici, iar restul unui fond care sa ajute alti copii saraci in situatia lui Tani, dar care poate nu au un talent unic ca el.
Este o „chestie” si asta, nu-i asa?
Saracia este un subiect care ma obsedeaza
Ma obsedeaza poate pentru ca in urma cu treizeci de ani am trecut la un milimetru de situatia in care m-as fi cufundat in saracie pentru vesnicie.
Am absolvit in vara lui 1990 Facultatea de Automatica si Calculatoare la „Politehnica” din Timisoara. Am fost angajat la „Politehnica” in prima tura de noi asistenti, in toamna lui 1990. Mi s-a spus limpede la angajare ca universitatea nu are cum sa-mi asigure o locuinta, din moment ce nu mai exista repartizari de locuinte. Singura mea optiune atunci a fost sa ma mut intr-un camin studentesc de garsoniere, impreuna cu marea majoritate a asistentilor care au fost angajati atunci si nu erau din Timisoara.
Am socotit ca mi-ar fi luat cateva vieti de om ca sa pot strange suficienti bani (din salarul meu de asistent universitar) ca sa-mi pot cumpara o garsoniera. In acel momentul a cazut cerul pe mine. Am avut cel mai cumplit atac de panica din viata mea. Am simtit in acea dupa-masa ca sunt prins intr-o capcana din care matematic nu am cum iesi. Ca-mi incep viata de adult in saracie, fara nici o speranta de a iesi vreodata din ea.
Apoi, situatia mea s-a imbunatatit putin: salariul meu au crescut, am predat doua, trei norme la facultate. Am reusit sa pun cativa banuti deoparte. Astfel, perioada necesara s-a redus la aproximativ douazeci de ani. Douazeci de ani – ca sa-mi cumpar o garsoniera in Timisoara. Desigur, cu conditia sa strang in intregime salariul meu, adica sa nu cheltuiesc nimic si ca pretul la garsoniere sa nu creasca.
Am reusit in februarie 1994 sa adun suficienti bani ca sa-mi cumpar un cuptor cu microunde, ca cel din reclama de la televizor. Am plecat intr-o zi spre magazinul de electrocasnice pe Alba Iulia, langa Opera, cu toate economiile mele in buzunar, ca sa-mi cumpar cuptorul din reclama. Insa la fata locului mi s-a spus ca el nu este chiar ca cel de la televizor – cuptorul cu microunde din magazin nu stie sa rumeneasca puiul. Stie doar sa-l incalzeasca. In loc de cuptor, am cumparat un robot de bucatarie, desi nu stiu sa gatesc. L-am cumparat insa pentru ca ajunsesem mental in starea in care trebuia sa cumpar ceva, dupa trei ani de strans bani. Imi trebuia ceva nou, ca sa-mi pot spune ca am progresat si eu putin.
Am cunoscut diferite incarnari ale saraciei in cei sapte ani pana am plecat la doctorat in Statele Unite. Am spus deja ca mai toti cei care am fost angajati la „Politehnica” in toamna lui 1990 am locuit intr-un camin studentesc de garsoniere. Caminul 23G. A fost fun la inceput. Un fel de continuare a studentiei, cu diferenta ca nu trebuia sa invatam in sesiune. Apoi, au inceput sa apara primii bebelusi. Natural, din moment ce unii dintre noi erau mai in varsta si erau deja casatoriti. Camaruta garsonierei era asa de mica incat practic nu mai era loc de altceva in afara patului pentru parinti si bebelus. Iar numarul bebelusilor din camin a tot crescut. Caminul devenise un loc neobisnuit: din acestia ca mine, necasatoriti, un fel de “studenti” intarziati, amestecati cu familii tinere coplesite de stress-ul bebelusilor de nici un an. Totul in conditiile in care fiecare din noi trebuia sa ne adunam salariile pe vreo douazeci de ani pentru cea mai ieftina garsoniera din Timisoara. Iar asta in timp ce pretul locuintelor a continuat sa creasca.
Tot in acea perioada, am cunoscut un domn din Resita sau din Arad (nu mai tin minte exact de unde). Domnul era pe la vreo patruzeci si cinci de ani. Cu parul alb. Lucra la Asirom. Avusese odata famile, sotie, o fiica, locuinta. Dar a divortat. Locuinta a ramas sotiei, asa ca toata averea lui incapea intr-un geamantan. Si dansul avea o camera inchiriata, ca si mine – bineinteles, nu in caminul studendesc, undeva in oras. Camera dansului era goala ca si a mea. Un pat. Atat. Poate asta nu era chiar asa o problema pentru el, din moment ce era plecat tot timpul pe teren. Venea in Timisoara cam odata la doua saptamani, cand isi petrecea weekend-ul gatindu-si mancare de fasole si apoi imbatandu-se. Ca si mine cu robotul de bucatarie, el a reusit sa-si cumpere o plita electrica din economiile sale pe un an. Am cunoscut-o si pe fiica sa, o tanara moderna, bine imbracata, care studia la o facultate particulara in Bucuresti. A venit o data sa-l vada, dupa care nu a mai revenit niciodata.
Desi imi placea mancarea lui de fasole, il detestam teribil pe domnul din Resita sau din Arad pentru ca era asa de sarac. Omul ma dezgusta si ma scotea din sarite. Pentru ca traia intr-o camera inchiriata la patruzeci si cinci de ani. Pentru ca toata averea lui era o plita electrica si un geamantan cu haine uzate. Prezenta lui ma deprima teribil, pentru ca eu eram exact ca el. Doar mai tanar cu douazeci de ani.
Dintre cei care am fost angajati asistenti universitari in toamna lui 1990, nu cred ca a mai ramas unul la catedra de calculatoare. Majoritatea au emigrat in Canada. Cativa in Statele Unite. Unii s-au intors in localitatile parintilor lor. Altii au abandonat invatamantul si au trecut la firme straine, cum era Alcatel. Tragic, unul dintre noi s-a sinucis sau poate a murit de foame, nu este clar ce s-a intamplat cu el.
Am trait intr-o saracie si mizerie crunta in cei cinci ani pana cand m-am casatorit in 1995. Toata averea mea, inclusiv robotul de bucatarie, putea fi ingramadita intr-o valiza medie. Iata inventarul la ce reusisem sa-mi adun ca tanar asistent universitar cu economiile stranse in cinci ani: un robot de bucatarie, o sapca ruseasca de blana, o geanta diplomat, o pereche de jeans, un tricou alb, o haina de fas albastru.
Exista destule retete pentru saracie
Chiar si putinul pe care l-am povestit anterior ne arata ca exista multiple cauze pentru care cineva cade in saracie: deciziile proaste, lipsa educatiei, boala, divort, lipsa oportunitatilor, lipsa motivatiei (lene), ghinionul. Unele din cauze ni le-am facut cu mana noastra, altele le-au facut altii pentru noi, si altele sunt produse de soarta.
Sa analizam putin cazul meu
Eu am fost un tanar bine pregatit cand am absolvit facultatea. Studiasem doar in unul din domeniile cele mai hot, daca nu cel mai hot – programarea calculatoarelor. Am trait intotdeauna modest, cheltuiesc putin. Nu beau. Nu fumez. Nu mananc extravagant.
Am facut oare o decizie proasta alegand job-ul de la „Politehnica”? Poate, caci incepusera deja sa apara locurile de munca bine platite, unele in valuta. Totusi, eu am visat intodeauna sa fiu intr-o universitate. Sa fiu profesor. Este o alegere extrem de greu de facut cand trebuie sa decizi intre pasiunea ta si bani (si nici aceia nu stiu cat de multi).
Lipsa de oportunitati si ghinion? Bingo, si inca din plin.
Saracia are aceleasi motive in SUA, Rusia, sau Romania
Revenind la „Tightrope” a lui Nicholas Kristof, cartea discuta saracia din SUA si cauzele ei. Cauzele sunt exact cele pe care le-am enumerat in paragraful anterior.
Cartea se refera la Yamhill, Oregon, locul unde a crescut Kristof. Dintre colegii sai de liceu, nu stiu cati au ajuns homeless, au murit de tineri de inima, de complicatii ale diabetului, de supradoze de droguri sau s-au sinucis. Multi au divortat. Majoritatea sunt obezi. Kristof povesteste de fata cu care el s-a intrecut la invatatura in liceu – ea a traieste acum intr-o rulota, in timp cel a studiat la Harvard si Oxford si scrie acum pentru The New York Times. In opinia lui, contrastul intre soarta lor asa de opusa nu tine de calitatile lor individuale, ci de familiile in care s-au nascut. A lui – o familie de profesori, a ei – o familie fara liceu.
Nicholas Kristof isi incepe cartea descriind soarta tragica a unei familii cu cinci copii – patru baieti si o fata, prietenii lui din copilarie. Tatal a lucrat o viata intreaga in fabrica. Desi nu a avut liceu, a reusit sa cumpere o casa, si sa-si trimita copiii la scoala. I-a placut sa bea, iar cand era beat avea obiceiul sa-si bata nevasta. Uneori in fata copiilor. Totusi, doamna nu a divortat pentru ca viata lor a continuat sa se imbunatateasca material, iar judecata ei a fost ca este mai bine ca copiii sa creasca cu un tata chiar si betiv, de cat fara tata. Tatal a murit tanar, la treizeci si noua de ani, din cauza bauturii. Chiar si asa, mama ramasa singura a reusit sa-si creasca pe cei cinci copii, pentru ca salarul ei a fost suficient pentru toti.
Copiii au absolvit liceul si apoi s-au angajat la fabricile unde lucrasera parintii lor. Si cand se parea ca ciclul vietii se va repeta si pentru ei, s-au inchis fabricile din oras. Au disparut cam toate locurile de munca permanente pentru cei fara facultate. Rand pe rand cei cinci copii au devenit someri, alcoolici, dependenti de droguri. Au inceput sa faca porcarii pentru a face rost de bani de droguri. Au ajuns in inchisoare. Iesiti din inchisoare, nu i-a angajat nimeni, nici macar temporar, pentru ca au avut cazier. Doi baieti au murit la cincizeci de ani de complicatii ale diabetului, fata din supradoza de droguri, iar al patrulea a ars de viu cand a luat foc rulota unde pregatea droguri. Unul singur din cinci mai traieste. Iar asta (explica Kristof) pentru ca a avut “norocul” sa fie inchis perioade lungi, si astfel nu a baut si nu a consumat droguri ca fratii sai. Culmea, a economisit douazeci si cinci de mii de dolari in inchisoare, bani pe care i-a inmultit la bursa.
Povestea orasului Yamhill este asemanatoare cu cea a orasului meu natal, Hunedoara. Hunedoara a fost pe o traiectorie ascendenta, spre clasa mijlocie, pana cand s-au inchis combinatul si fabricile din oras, iar populatia a ajuns in masa somera.
Cu vreo cinci ani in urma, in timp ce iesisem la cumparaturi in oras, s-a intamplat sa-l observ stand pe bordura pe cineva pe care-l stiam de cand am avut optsprezece ani. Figura lui imi ramasese in memorie, pentru ca fusese un tanar chipes, cu tenul foarte alb, ochi albastrii, si parul negru. Acum statea cu cineva de vorba, langa o sticla deschisa de tarie. Nu era prost imbracat, dar era extrem de murdar. Pe fata si hainele. Si in mod evident era beat. L-am vazut si in ziua urmatoare, cam in acelasi loc. Dormea, intins pe trotuar.
Saracia inseamna mult mai mult decat foame si lipsuri materiale
Nicholas Kristof spune ca saracia este – si – invatarea obiceiurilor pacatoase, cimentarea crezurilor false, si pierderea increderii in fortele proprii si in ziua de maine. Studii medicale peste studii (inclusiv studii genetice) concluzioneaza ca nu exista o gena a lenii sau a indolentei. Oamenii nu sunt construiti ca unii sa fie harnici si responsabili, iar altii puturosi si indiferenti. Traiectoria lor prin viata este stabilita mai ales de familia in care s-au nascut si de mediul social in care traiesc.
Saracia inseamna o rusine imensa precum si pierderea increderii in fortele proprii. Imi aduc aminte de anii mei de saracie in Timisoara: singurele momente in care am putut sa ma privesc in oglinda (fara rusine) erau orele la facultate. Atunci simteam ca sunt un om in regula. Acasa ma inundau durerea si regretele ca sunt un asemenea esec. Eu am suferit in tacere, la fel ca toti cei care se chinuiesc in saracie. A fost un soc pentru toti, cand l-au gasit mort pe fost meu coleg de la universitate. Doar nu se plansese niciodata nimanui, si a fost intotdeauna barbierit si ingrijit imbracat. Cine si-ar fi imaginat?
Societatea este nemiloasa cu cei saraci. Sunt considerati oameni cu defecte iremediabile de caracter: Saracii beau pentru ca sunt betivi. Somerii nu lucreaza pentru ca sunt lenesi. Sunt murdari pentru ca nu le place curatenia. Sunt agresivi pentru ca sunt needucati, neciopliti si prost crescuti.
In timp ce in Romania saracii sunt marginalizati si aratati cu degetul, in SUA, spune Nicholas Kristof, ei sunt bagati in inchisoare. Incepand de prin anii saptezeci, optzeci legislatia impotriva saracilor a devenit tot mai dura si mai vicioasa. Astfel, crime minore duc la ani buni de inchisoare, in timp ce nimeni din familia Sackler nu a fost condamnat nici macar la o zi. Familia Sackler este proprietara firmei Purdue Pharma, cei care fabrica medicamentul OxyContin. OxyContin a fost folosit intens ani de zile impotriva durerilor, desi firma si familia Sackler stiau ca el creaza dependenta puternica si au tinut secret acest lucru. Nicholas Kristof zice ca Sackler-ii au incasat in jur de trei miliarde de dolari de pe urma la OxyContin, desi firma lor a fost apoi gasita vinovata si au trebuit sa plateasca douazeci si patru de milioane despagubiri victimelor. Insa cei ajunsi dependenti de OxyContin au trebuit sa plateasca in jur de doua sute de dolari pe zi pentru a si-l cumpara cand nu l-au mai primit de la medic. Cand n-au mai avut bani de medicamente, au trecut la heroina, care costa “doar” douazeci de dolari pe zi. OxyContin si apoi heroina este secventa obisnuita, spune Kristof. Unul din prietenii sai din copilarie, din familia cu cinci copii, a avut un accident de munca cand a cazut de pe acoperisul unei case. I s-a prescris de medic OxyContin, a devenit dependent de el, a ajuns la heroina, si apoi la inchisoare.
Pentru ca este considerata un defect de caracter, solutia sugerata acestor nefericiti este sa mearga la munca, sa se lase de baut, sa le vina mintea la cap, sa fie tari. „Sa se traga singuri de sireturi afara din groapa”, cum a spus Paul Ryan, fostul presedinte al Senatului. Sau „asta este problema lor, nu a mea”, cum l-am auzit ieri spunand pe Mircea Badea la emisiunea lui. Necazul este ca bautura si drogurile produc modificari pe care victimile nu le pot corecta fara ajutor. Exista tratamente si ele dau rezultate, doar ca sunt complexe si cer timp indelungat. Totusi costul tratamentului este mult mai mic decat cel al inchisoarii, fara a considera ca societatea pierde un individ care altfel ar fi avut o viata normala.
Familia mea m-a ajutat atat cat a putut si cat s-a priceput. Realitatea este ca in acei ani dupa 1990 nici nu a putut prea mult, nici nu s-a priceput. Bineinteles, ca mi-am exprimat frustrarea cu orice prilej. Mi s-a spus sa deschid ochii, sa dau din coate, sa fiu tare, sa nu ma las. Suna bine, doar ca nu m-a ajutat deloc. In vara lui 1993, am avut un moment in care parca mi s-a luminat mintea: am inteles ca saracia mea este doar problema mea si ca nu pot astepta nimic de la nimeni. Necazul meu nu intereseaza de fapt pe nimeni. Lumea este politicoasa si ma asculta, dar la sfarsitul zilei ma intorc in aceeasi camaruta din complexul studentesc. Asta este, ca imi convine sau nu.
In loc de concluzie
Eu am avut pana la urma noroc. M-am casatorit in 1995, iar sotia mea, timisoreanca, a avut apartamentul ei, dat de familia sa. Am plecat amandoi in 1997 ca sa studiem pentru doctorat in Statele Unite, am absolvit, am gasit job-urile pe care ni le-am dorit, iar the rest is history.
Eu am fost intotdeauna extrem de recunoscator socrilor mei pentru ca nu s-au plans de saracia mea evidenta – desi a fost clar ca „n-am dupa ce bea apa”. M-au acceptat asa cum am fost: rupt in fund, de fapt in izmene, fara pantaloni. Oare cati parinti fac abstractie de bani, cand vine vorba de casatorie? Hmmm, nu stiu – dar eu am avut bafta.
Il urmaresc de ceva vreme pe Nicholas Kristof. Il consider o persoana foarte interesanta. Rezonam in multe idei. El si cu mine avem in comun faptul ca ne preocupa locul unde ne-am nascut si am crescut, desi ne-ar fi mai usor sa ne vedem de ale-noastre si de drum. Nicholas Kristof crede in ceva in ce cred si eu cu tarie – ca saracia nu are de-a face cu lenea, ci cu lipsa de oportunitati si de sperante, iar asta este in mare parte rezultatul deciziilor proaste, a bolilor, sau pur si simplu a ghinionului. Eu am avut ghinion cativa ani la rand, dupa care atata bafta cat nu mi-as fi imaginat vreodata.
Kristof mai spune un lucru interesant: paradoxul este ca cei ultra-saraci din Yamhill voteaza pentru presedintele Trump si republicani, desi una din primele decizii ale sale a fost incercarea de a elimina programul ce le da asigurare medicala. Chiar si asa, ei vor vota in 2020 cu presedintele Trump, pentru ca sunt extrem de frustrati ca alti saraci primesc ajutoare sociale, pe care ei considera ca ceilalti nu le merita. Acesta este fenomenul de care scrie si dr. Isabela Mares de la Yale ca se intampla si in Romania: conflictul saracului cu saracul. Faptul ca cei saraci vor ca alti saraci sa nu fie ajutati de stat.
Oare de ce ne este asa de frica de saracie?
Cred ca pentru ca ne dam seama in subconstientul nostru ca putem saraci intr-o clipa, fiecare din noi. Oricat am fi astazi de bogati si de faimosi. Iata cativa miliardari care si-au pierdut intreaga avere: Elizabeth Holmes, Bernie Madoff, Bernie Ebbers, Patricia Kulge, Adolf Merckle, Jocelyn Wildenstein, Huang Wenji, si m-am plictisit sa continui, caci inca sunt destui. Statisticile arata ca de fapt se pierde 70% din averea lasata mostenire copiilor, si mai departe 90% din ea este dusa cand ajunge la nepoti. Sunt deci noua sanse din zece ca ce am adunat intr-o viata cu truda si migala sa se piarda in intregime.
Mi-e frica de saracie? Sigur ca imi este.
Poate de aceea continui sa traiesc modest. Port ciorapii pana se rup. Nu arunc haine si nu arunc mancare. Ne cumparam doar masini second hand. Locuim in cea mai micuta casa intre toti cei care suntem aici pe Long Island veniti din Romania. Ne-am abtinut sa conducem masini noi si scumpe luate in leasing, la fel cum nu ne-am cumparat o casa dubla ca marime, cu imprumut de la banca pe care sa-l platim in treizeci de ani. Daca urmaresti trendul este un mit ca o locuinta este o investitie: dobanda pe care o platesti bancii anuleaza rata cu care creste pretul caselor pe piata. Casa pe care am cumparat-o in 2005 valoreaza tot atata si astazi, chiar daca Long Island este una din zonele dorite din Statele Unite. Tot ce avem noi insa este al nostru, si nu al bancii. Nu datoram nimanui, nici macar un capat de ata.
Poate si de-asta investim enorm in educatia copiilor nostrii. Chiar daca sunt un tip cu buzunarele mici, nu am evitat niciodata vreo oportunitate ca baietii nostrii sa invete ceva nou. Desigur, doar educatia nu te protejeaza de saracie. Dar educatia iti face gandirea mai flexibila, mai maleabila, mai toleranta, iar o capacitate buna de adaptare creste cuiva sansele de a iesi din groapa saraciei.
Poate si de aceea citesc foarte mult despre saracie si miriada de cauze care o produc si o perpetueaza.
Cu siguranta de aceea incerc sa fac ce pot ca sa ajut oamenii cazuti in saracie. Nu am cu ce ma lauda, caci ajutorul meu este infim. As vrea sa fi facut mai mult, dar atat am putut si atat m-a dus pe mine mintea. Continui insa sa fiu compassionate fata de saraci si sa dau o mana de ajutor cand mi se cere.
Dupa cum scrie si Prof. Isabela Mares, prognoza este trista si viitorul sumbru: prapastia intre cei ce au mult si cei ce nu au nimic va continua sa creasca, si nimeni pe acest Pamant nu are o solutie. Cei mai multi vor continua sa arunce problema saraciei sub pres, ca si cum ea nu exista.