În povestea care urmează este vorba despre o persoană care pretinde că printr-o întâmplare a călătorit în trecut și a confecționat cu mâna lui două tăblițe identice dintre care una a păstrat-o el iar pe cealaltă a dăruit-o unei fete pe care a cunoscut-o în acea lume. Tot el este cel care i-a explicat ce este scrierea.


ŞAULIA (continuare)


Tipul ăsta devine interesant, am gândit eu. E stilat, pare inteligent şi chiar dacă-i dus puţin cu pluta, merită să aflu ce l-a făcut să sară aşa brusc în apă şi cine-i Şaulia. O fi fost prietena lui şi s-a înecat aici cu mulţi ani în urmă? Ce ne-a povestit ne-a lăsat fără cuvinte…

– Merge o bere rece fără alcool? Că asta aveam în geanta frigorifică; am întrebat eu.

– Da, mulţumesc.

Am mai scos un scaun din portbagaj şi ne-am afundat în umbra deasă. Tipul şi-a scos tricoul şi la agăţat pe o creangă, apoi cu blugii uzi s-a aşezat pe scaun cu picioarele la soare. Avea la gât agăţat cu un şnur din piele un mic disc roşiatic care mi-a atras atenţia pentru că era puţin nefiresc ca o persoană de vârsta lui să poarte aşa obiecte de podoabă. Putea să poarte o cruciuliţă, eventual, la vârsta lui.

– Io-s născut aici, în sat; şi arătă cu mâna peste umăr. Mă cheamă Petru şi am copilărit aici, tătă ziua pe malul apei. Da` am plecat demult din ţară, am fugit. Nu mai am pe nimeni în sat. Nu mă mai cunoaşte nime.

Vorbea cu un puternic accent străin, în graiul vechi al orăştienilor, atât de binecunoscut mie din copilărie.

– Era începutul verii şi eu, cu fetele şi băieţii din sat eram pe malul apei cu vitele la păscut. Eram în vacanţă, am terminat primul an de facultate la Cluj. Pe atunci încă nu era colectiv şi aveam vaci, oi, capre, gâşte, raţe, a mei aveau şi pământ mult. Hm…, trăiam bine, era fain. Tătă ziua alergam chiuind pe malul apei, de-ajungeam seara rupţi acasă. Într-o zi, era uite ca acum, un băiat s-o împiedicat într-un bolovan mai mare de pe mal, uite ca ăla în care te-ai împiedicat şi tu ş-o căzut. Eu am sărit să-l ajut da` am căzut în apă, lângă un copac cu crengile deasupra apei, exact cum e ăsta, de care m-am agăţat. Eram până la gât în apă şi am trecut de partea ailaltă a copacului ţinându-mă de crengile lui. Acolo, sub malul înalt, era o scară rudimentară, şi pe mal, sus, erau câţiva tineri îmbrăcaţi sumar, cu haine ciudate, din piele, erau tatuaţi pe tot corpul şi scoteu nişte ţipete pe care nu le înţelegeam. Mi-am dat seama că ei nu m-au văzut şi eu m-am uitat curios o vreme la ei, apoi, ţinându-mă de crengi, am revenit foarte speriat, dincoace de copac. Eram eu speriat, da` eram şi tare curios, aşa că, după ce m-am uitat şi am văzut că prietenii mei n-au observat ce mi s-a întâmplat, am intrat iar în apă, ţinându-mă de aceleaşi crengi. Dincolo de copac era scara şi sus pe mal tinerii aceia ciudaţi care tot la fel ţipau. De data asta am stat mai mult în apă, nu mai ştiu cât, dar am stat până când grupul de tineri gălăgioşi, ca la o comandă, au plecat brusc, alergând în direcţia satului. Eu am ieşit din apă şi am urcat cu grijă pe scara improvizată, uitându-mă după ei: îi vedeam depărtându-se alergând în direcţia satului, numai că satul, satul meu, nu mai era acolo. Era doar dealul şi din loc în loc câte un stejar. Pe Murăş în sus, la câteva sute de metri de locul unde eram, erau mai multe cocioabe din lemn, se auzeau voci şi oameni îmbrăcaţi la fel ca tinerii pe care i-am văzut mai înainte se mişcau printre colibe. Eram complet dezorientat şi nu ştiam ce mi se întâmplă. M-am întors catre prieteni dar nu-i vedeam. Nu erau nici animalele. Am început să-i strig dar nu mi-a răspuns nimeni. Am mai strigat de câteva ori şi mi-au răspuns tinerii îmbrăcaţi ciudat care deodată au început să alerge spre mine. Eram groaznic de speriat şi am sărit în apă. M-am prins de creangă şi am trecut dincoace de copac. Aici era linişte, vitele păşteau iar prietenii tot nu păreau că mi-au simţit lipsa. Satul meu erau la locul lui, nici urmă de colibe pe malul apei şi nici strigătele tinerilor nu se auzeau. Credeam că mi-am pierdut minţile. Am alergat spre prieteni cu gândul de a le spune ce am văzut, dar, ei au început să râdă şi să facă glume când mi-au văzut faţa: mi-amintesc că unul mi-a strigat

– Măăă, ai văzut ursul? M-am oprit şi n-am scos o vorbă. Am pornit în fugă spre casă, uitând de vaci. Am intrat trântind poarta în curte şi am strigat-o pe buna.

– E la prăvălie; a răspuns o vecină de peste cateva grădini. Am pornit în fugă pe uliţa prăfuită spre prăvălie unde când m-o văzut buna o zîs:

– Ce-i mă, te-o fugărit iuda?

Ce să mai zâc? Am zâs: mi foame.

– Pă n-ai luat mâncare cu tine?

– Ba da, da` o căzut în apă.

– No hai acasă.

Dar nu-mi era foame deloc, aşa că am tulit-o de lângă buna înapoi pe malul Murăşului.

Între timp mi-a trecut frica şi curiozitatea i-a luat locul. Eram hotărât să dezleg misterul. Şi vitele şi prietenii erau tot acolo. M-am dus pe apă în sus, m-am tot uitat, m-am întors la locul unde era scara, dar nu mai era.

Un băiat a strigat la mine: ai pierdut ceva? Nu, nu, am strigat eu şi încet am intrat iar în apă ţinându-mă de creangă. În partea cealaltă a copacului, scara strâmbă era acolo. Am urcat pe ea, am văzut iar colibele şi am auzit srigătele celor dintre colibe. Am privit spre satul meu care nu mai era acolo. Nu mai înţelegeam nimic. M-am aşezat pe iarbă privind in direcţia colibelor.

Aici bătrânul s-a ridicat şi s-a dus să ne arate unde şi cum s-a aşezat.

-No, vedeţi acum? de aia am crezut că-i ca atunci: copacul ăsta care seamănă cu cel de acum cincizeci de ani, tu când te-ai împiedecat… Dar Murăşul, acu` cincizeci de ani curgea pe acolo; arăta cu mâna spre buturuga din mijlocul apei. De aia nu-i ca atunci…

S-a ridicat şi s-a-ntors la noi. Stătea în picioare şi ne privea din înălţimea lui. S-a aşezat în tăcere şi privea undeva departe, în timp…

Credeam că s-a terminat povestea şi mă pregăteam să pun întrebări, când el a continuat:

– N-am terminat, abia acum începe povestea… Am stat acolo, mult am stat… până când am văzut că vine cineva spre mine dinspre colibe. M-am furişat încet pe sub umbra arinului şi am intrat iar în apă. A venit o fată, frumoasă… frumoasă, frumoasă. A coborât scara strâmbă, a intrat în apă şi a început să inoate în apa adâncă şi lină. Nu m-a văzut, că eram până la ochi în apă, între buruienile crescute printre rădăcinile arinului. A plutit destul de mult pe suprafaţa apei, plescăind uşor apa. Apoi a venit spre mal. Eu m-am ridicat încet în faţa ei şi am întrebat-o:

– Cine eşti?

S-a speriat atât de tare când m-a văzut, încât a ţipat scurt. Am dus degetul la buze, făcându-i semn să tacă şi a tăcut. I-am întins mâna s-o ajut, dar la început n-a vrut. Apoi, cu frică, mi-a dat mâna. A scos nişte sunete neînţelese, am zis şi eu ceva şi mi-am dat imediat seama că nu vorbim aceeaşi limbă.

Era cumplit de speriată şi eu încercam să o liniştesc vorbind domol. I-am făcut semne să stea liniştită, am intrat în apă şi m-am dus la plasa cu mâncare, care era agăţată în arin, am luat-o repede şi când să intru în apă, am văzut-o cum mă privea de jos, din apă. Am coborât şi am ajutat-o să urce pe mal. Ea se uita în jur uimită: vedea tinerii cu vitele, ceva mai încolo satul şi din când în când auzea motorul câte unei maşini care trecea pe şosea. Eram amândoi la fel de speriaţi pentru că nu ştiam ce ni se întâmplă. Ca să o liniştesc am scos mâncarea: slănină, ceapă, brânză, plăcintă cu brânză făcută de buna şi brişca. Am aranjat repede masa şi am observat că se uita curioasă la brişca mea. I-am dat-o în mână, dar nici nu mişca. M-am uitat spre prieteni şi am observat că ei nu erau preocupaţi de mine. Erau mai departe, în josul apei. Până la urmă am mâncat amândoi; ea după câteva ezitări. Se tot uita la brişca mea şi am învăţat-o să o folosească. Mi-am dat seama că n-a văzut niciodată o brişcă.

Asta a fost prima noastră întâlnire. Eram amândoi foarte speriaţi, dar o curiozitate irezistibilă nu ne lăsa să ne despărţim.


VA URMA


Lasă un răspuns