În povestea care urmează este vorba despre o persoană care pretinde că printr-o întâmplare a călătorit în trecut și a confecționat cu mâna lui două tăblițe identice dintre care una a păstrat-o el iar pe cealaltă a dăruit-o unei fete pe care a cunoscut-o în acea lume. Tot el este cel care i-a explicat ce este scrierea.


ŞAULIA (continuare)


Ca să scurtez povestea voi încerca să descriu fără să intru în amănunte tot ce ne-a spus bătrânul timp de mai bine de două ore:

Au mâncat şi au stat aşa o vreme, vorbind prin gesturi. Niciunul dintre ei n-a înţeles nimic. Petru a tot ocolit copacul pe mal, s-a tot uitat în jur, apoi a intrat în apă, s-a prins de creangă şi a ieşit de partea cealaltă a copacului, Colibele erau acolo, oamenii aceia ciudaţi se mişcau printre colibe, tinerii nu se mai vedeau şi nici satul nu mai era acolo. A venit şi fata după el, apoi au tot trecut de-o parte şi de alta a copacului. S-au dus înotând în larg în sus şi-n jos pe apă, dar nu se schimba nimic. Atunci bătrânul şi-a dat seama că se întâmplă ceva doar atunci când trec de partea cealaltă a copacului printr-un singur loc, pe sub creanga arcuită peste apă. Apoi, timp de vreo două ore, au încercat să stabilească un limbaj comun.

Se-nsera încet şi fata se trăgea spre apă. Au trecut amândoi dincolo şi imediat au auzit strigăte: Şauliaaaa! N-au apucat să-şi ia rămas bun pentru că fata a fugit în direcţia de unde era strigată. Petru a mai stat o vreme acolo uitându-se după ea. S-a întors apoi, a urcat pe mal dar nici vacile nici prietenii lui nu mai erau acolo. Plecaseră spre casă pentru că seara s-a lăsat cu răcoarea ei. Nu era asta o problemă pentru că de multe ori rămânea doar câte unul dintre ei ca să aducă vitele în sat, ceilalţi având de multe ori şi alte treburi.

Petru, rămas singur pe mal, nu era hotărât dacă să plece spre casă sau să se întoarcă, dincolo, unde a plecat Şaulia. După câteva minute, intră în apă şi trecu pe sub creanga arcuită dincolo. A urcat pe mal si a stat o vreme privind spre agitaţia dinspre colibe. Se vedeau focuri, era miros de fum şi se auzeau multe voci, atât de bărbaţi cât şi de femei, dar din când în când ţipau şi copii.

Deodată a văzut două siluete de femei venind spre el şi s-a ascuns după copac. Una dintre femei ţinea în mână o torţă şi veneau amândouă sporovăind nedesluşit. S-au oprit înainte de a ajunge la copac; acolo au coborât pe rând pe scara strâmbă şi au umplut fiecare cate un vas mare cu apă, pe care l-au pus apoi pe cap şi au plecat înapoi spre colibe. Apoi au mai venit după apă trei femei, una dintre ele ţinea şi ea o torţă într-o mână şi după ele, încă una singură. Petru a recunoscut-o pe Şaulia şi a strigat-o în şoaptă. Avea şi ea o torţă în mână.

Era complet buimăcit. Cu toate astea, a prins-o uşor de mână şi i-a luat vasul, un fel de carafă cu care venise, a coborât jos la apă, i-a umplut vasul şi i l-a adus. Cu greu s-au despărţit după ce Petru i-a tot explicat că după răsăritul soarelui, în ziua următoare, el va fi din nou acolo.

Petru s-a dus într-un târziu acasă, n-a mâncat nimic şi s-a pus direct în pat. Dar, în noaptea aceea n-a închis un ochi. Nu-şi putea explica ce i s-a întâmplat. Petru nu ne-a dat prea multe informaţii despre el. Ne-a spus că părinţii lui erau înstăriţi, că nu mai avea niciun frate, că era student la Cluj – nu ne-a spus la ce facultate- că era în vacanţă şi cam atât.

Prietenii din sat cu care păştea vitele erau de diferite vârste: cei mai mici, parcă doi dintre ei, erau la şcoli profesionale, alţii doi erau la liceu, vreo trei fete erau şi ele la liceu, toţi in oraşele de prin apropiere şi încă doi, cu el trei, erau studenti în vacanţă. El, de obicei citea aproape toată ziua, ascuns de arşiţa soarelui şi lăsa vacile în grija celorlalţi. Pentru asta le ducea in fiecare zi bomboane, plăcinte făcute de bunica lui şi mai erau vreo doi care fumau şi le dădea ţigări. Aşa avea linişte toată vacanţa şi putea citi nederanjat. Ne-a mai spus că bunicul lui a avut o bibliotecă mare cu cărţi vechi, dinainte de război şi că el le-a citit pe toate, unele care i-au plăcut le-a citit chiar de două, trei ori. La Cluj, chiar dacă în prima lună, ca orice copil venit de la sat a fost ceva mai rezervat, după aceea şi-a făcut uşor prieteni, avea bani suficienţi şi s-a integrat în viaţa boemă a oraşului. Umbla prin restaurante, a cunoscut multe fete frumoase, dar nu şi-a pierdut capul. A rămas un tip calculat aşa cum, spunea el, l-au învăţat părinţii.

Deci, toată noaptea n-a dormit. Deşi avea un bagaj de cunoştinţe solid, ceea ce i s-a întâmplat depăşea sfera lui de cunoaştere.

Dimineaţa, ca de obicei a plecat de acasă cu noaptea-n cap, cu vacile, luând cu el pe lângă pachetul făcut de buna de seara şi câteva plăcinte în plus. Desi era aproape sigur că nu se va mai repeta povestea de ieri, spera totuşi s-o revadă pe Şaulia.

A ajuns repede pe păşune, a lăsat vacile şi s-a dus agale spre malul înalt al apei, mai mult neâncrezător decăt cu speranţa revederii cu ea, dar surpriză: în apă, i se vedea doar capul, era Şaulia. Soarele abia răsărise, iarba era umedă şi aerul răcoros, dar ea era acolo, în apă. Locul acela era greu accesibil, probabil din acest motiv nu a descoperit nimeni până la el acea trecere ciudată. Era plin cu crengi şi rădăcini, era foarte înalt malul iar apa foarte adâncă. Arinii ascundeau bine locul. Ei făceau baie mult mai jos şi de acolo nu se vedea acel loc.

Petru a coborât ţinându-se de crengi şi a tras-o din apă pe Şaulia. Au urcat pe mal. Ea tremura udă cu haina aceea neobişnuită pe ea. Era un fel de rochie lungă şi subţirică din in, dar aducea mai mult cu un cearşaf care o înfăşura şi era încinsă la mijloc cu o sfoară groasă înpletită din cânepă. Părul negru şi lung îi atârna ud pe spate. Petru i l-a prins uşor cu o mână şi cu cealaltă îi storcea apa care curgea şiroaie din părul des. Apoi a început să-i stoarcă „rochia” în parte de jos. Dar tot nu era suficient. Ea se cutremura de frig. I-a desfăcut cingătoarea de cânepă şi i-a scos cearceaful de in. Sub el nu mai avea nimic, a rămas goală printre frunzele de arin.

Petru a stors bine haina ei, a luat-o de mâini şi a dus-o câţiva paşi lateral unde razele soarelui încălzeau timid un luminiş. A început să-i frece spatele pentru a o incălzi, apoi în jos, pe coapse, dar ea tremura fără oprire. Încerca să nu-i privească goliciunea, dar simţea piele a ei fină şi elastică. A trecut în faţa ei şi-i masa hotărât creştetul capului, umerii, degetele, apoi din nou coapsele. Din când în când atigea uşor puful mătăsos dar era hotărât să fie cuminte. Nici ea nu părea că simte asta, tremura doar fără întrerupere privind fix în zare. Probabil a stat mult în apă şi frigul a pătruns-o adânc. Petru şi-a scos cămaşa şi i-a pus-o pe umeri. Continua să-i frece spatele, dar ea tremura fără oprire. A îmbrăcat-o cu cămaşa lui, i-a dat şi vesta lui din lână, dar în partea de jos era dezvelită. Şi-a scos şi pantalonii şi i-a dat, iar el a rămas doar în slip. A fost destul de dificil pentru că ea nu lăsa din mână catarama metalică de la curea. O pipăia şi o privea cu o curiozitate copilărescă. A întins apoi pe iarba strălucind de rouă păturica din lână pe care o lua cu el în fiecare zi şi uşor a întins-o pe ea. Încet, Şaulia şi-a revenit, dar gesticula şi vorbea incontinu. Petru a înţeles că va trebui să stabilească un limbaj comun şi din acel moment s-a concentrat doar pe asta. La început nici n-a fost prea greu, a inceput cu denumirea cămăşii, a pantalonilor şi cataramei şi a constatat că fata era foarte receptivă şi învăţa repede. Aşa s-a făcut ora amiezii şi Petru a întins masa. Din nou brişca i-a luat ochii. Petru i-a dat-o ei. Era foarte curioasă la tot ce era pentru ea nou, nemaivăzut: nasturii de la cămaşă, cum era cusută, tenişii cu care era el încălţat, cartea pe care o avea el. S-a ridicat şi a ieşit dintre arini să privească în jur. Nu-şi mai lua ochi de la băieţii şi fetele care stăteau cu vitele, de la îmbrăcămintea lor. Din când în când trecea cîte o maşină pe şosea şi se speria de zgomotul pe care-l auzea, dar nu le vedea din locul în care stăteau.

Au trecut trei zile în care au stabilit un limbaj comun destul de complex. Petru şi-a dat seama repede că fata era foarte inteligentă. La început, o trata ca fiind o persoană retardată, dar în câteva zile şi-a dat seama că s-a înşelat. Avea un corp atletic, era foarte puternică şi agilă şi în plus, cum am mai spus, era foarte inteligentă. La început nu l-a interesat persoana ei cât spaţiul din care venea şi modul în care intrau în contact.

Era fascinant pentru el, dar, pentru Şaulia era puţin altceva: ea credea, cel puţin în primele zile, că a pătruns în lumea zeilor.

Ea a învăţat foarte multe lucruri în primele zile şi-şi manifesta uimirea permanent. Petru îi ducea în fiecare zi câte ceva: reviste, ziare, creioane, i-a explicat ce înseamnă să comunici prin scris, cum se citeşte, i-a arătat cum circulă maşinile la şosea, i-a dăruit o oglindă de care s-a speriat groaznic în prima clipă, dar care i-a plăcut cel mai mult când s-a obişnuit cu ea. Într-o zi ea i-a adus o căniţă pe care i-a dăruit-o lui.

După câteva zile Petru a simţit tot mai mult nevoia să se sfătuiască cu cineva şi s-a gândit că cel mai bine ar fi să discute cu un profesor de istorie de la Cluj, mai în vârstă, pe care l-a cunoscut întâmplător la facultate. Trebuia să ducă o adeverinţă de venit şi a profitat de acea ocazie. Nu i-a fost greu să-l găsească, în cabinetul său de istorie, unde l-a primit jovial, bucurându-se chiar că-l caută.

Petru nu i-a spus nimic despre ce i s-a întâmplat, i-a arătat doar căniţa. Profesorul a luat-o, a studiat-o cu mare atenţie şi după câteva minute l-a întrebat de unde o are. Petru i-a spus că a găsit-o pe o arătură. Profesorul, mângâind căniţa, a zis că a văzut foarte multe astfel de căniţe, dar niciuna nu arăta atât de bine, parcă ar fi fost făcută recent. Apoi l-a întrebat dacă i-o lasă lui. Petru a refuzat iar profesorul, mirat, l-a întrebat ce face el cu ea? Petru, încurcat, nu ştia ce să răspundă şi profesorul a insistat, studiindu-l atent: sigur ai găsit-o pe câmp? Petru i-a răspuns că nu chiar, iar profesorul a întrebat:

– Spune cinstit, îţi promit că rămâne între noi: ai furat-o din muzeu?

– Nu, a răspuns hotărât Petru. Cana asta are o poveste interesantă.

Simţind că Petru n-a venit doar să-i arate căniţa, profesorul, cu abilitate, l-a determinat să spună toată povestea şi în final, l-a sfătuit să nu mai spună nimănui, pentru că riscă să nu fie crezut, mai mult chiar, riscă să fie privit cu suspiciune toată viaţa. Dezamăgit, Petru l-a întrebat:

– Dumneavoastră mă credeţi?

– Această piesă are o vechime de peste şase mi de ani şi este într-o stare excepţională. Păstreaz-o dacă vrei, dar fereşte-o de ochii curioşilor, i-a răspuns profesorul şi l-a privit lung, tăcut şi gânditor la despărţire.

Petru s-a întors acasă dezorientat total. Toată încrederea de sine pe care o avea i-a dispărut. L-a şocat vechimea căniţei, dar şi ceea ce i-a spus profesorul. Nu era sigur dacă l-a crezut, dar a înţeles un lucru care l-a marcat toată viaţa: sunt întâmplări în viaţă pe care nu le poţi spune niciodată, nimănui, pentru a nu risca să pierzi respectul şi credibilitatea oamenilor.

Aici Petru a făcut o pauză lungă, privind departe peste ape. Mi-am aprins o ţigară şi recunosc, povestea lui m-a prins. Vedeam parcă un film, pentru că Petru avea un talent deosebit de povestitor. Am uitat de undiţe şi cred că Tibi a aţipit de-o vreme. Un cârd de găşte albe alunecau pe Mureş şi undeva, un peşte plescăia apa.

A mai trecut o săptămână şi Petru s-a întâlnit în fiecare zi cu Şaulia, iar prietenii lui au început discret să-l ia peste picior. Nu pentru că se întâlnea cu o fată ci pentru că fata era îmbrăcată ciudat. Atunci s-a hotărât să facă ceva ce nu-i stătea în caracter: în mai multe lăzi erau hainele populare de când erau bunica şi mama lui fete tinere. Erau ticsite lăzile şi miroseau frumos, a levănţică. A luat un rând de haine care au fost ale bunicii şi a îmbrăcat-o pe Şaulia. Fata arăta minunat îmbrăcată astfel, iar Petru nu-şi mai putea lua ochii de la ea.

În seara aceea Şaulia s-a îmbrăcat, cum făcea în fiecare seară la despărţire, cu hainele ei, iar costumul popular primit de la Petru, l-a purtat la trecerea prin apă pe sus să nu se ude. În zilele care au urmat, Şaulia a venit îmbrăcată numai cu hainele dăruite de Petru. Se dezbrăca înainte de a intra în apă şi ţinându-le deasupra capului trecea fără să le ude. Comunicarea între ei era deja foarte bună: puteau comunica stări, sentimente şi Petru a învăţat-o chiar să numere.

Se gândea să o înveţe şi scrisul şi cititul, dar asta era ceva mai complicat şi nu a insistat. I-a vorbit despre aceste posibilităţi de comunicare doar în principiu.


VA URMA


Lasă un răspuns