9.1 C
București
joi, 28 martie 2024

― Advertisement ―

spot_img

Brâncuși, sculptorul „începuturilor”

Se împlinesc astăzi 144 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși și găsesc acum, aici, momentul potrivit pentru a povesti două întâmplări din...

Ultimul bătrân din Curpen

AcasăStil de viațăArtă & Cultură„Șaulia” – schiță pentru un scenariu de film (IV)

„Șaulia” – schiță pentru un scenariu de film (IV)

În povestea care urmează este vorba despre o persoană care pretinde că printr-o întâmplare a călătorit în trecut și a confecționat cu mâna lui două tăblițe identice dintre care una a păstrat-o el iar pe cealaltă a dăruit-o unei fete pe care a cunoscut-o în acea lume. Tot el este cel care i-a explicat ce este scrierea.


ŞAULIA (continuare)


Într-o dimineaţă când razele soarelui se rostogoleau pe panta dealului dinspre răsărit, Petru a ajuns înaintea ei pe malul apei. Asculta susurul lin al Mureşului şi apoi se auzi plescăitul uşor al apei pe sub creanga de arin: apăru mai întâi un ghemotoc colorat, hainele Şauliei, apoi părul ei negru plutind deasupra apei şi la urmă ochii mari privind spre mal.

Într-o altă dimineaţă o ploaie repede de vară a pornit chiar când Petru pleca cu vitele la păşune. Ajuns la locul unde se întâlneau, Şaulia lipsea. A așteptat-o mai mult ca de obicei, dar n-a apărut. O stare de nelinişte şi îngrijorare l-a cuprins. Atunci s-a dezbrăcat, a intrat în apă şi a trecut dincolo.

Acolo, în soarele dimineţii, Şaulia strălucea îmbrăcată cu hainele bunicii lui. Acolo nu ploua şi păsărelele ciripeau. Şaulia l-a cuprins în braţe mângâindu-l cu disperare peste tot şi frumoasele ei haine au rămas undeva prin iarba mare. Roua rece a dimineţii s-a prelins pe corpurile lor după care, aşa goi, îmbrăţişaţi, au trecut prin locul doar de ei ştiut. Între timp s-a oprit şi ploaia, dar totul era ud în jur. S-au îmbrăcat şi s-au aşezat pe păturica din lână subţire a lui Petru, a ieşit imediat şi soarele şi a mai trecut o zi frumoasă trăită parcă într-o poveste, în altă viaţă.

Într-o zi, la cooperativa din sat s-au adus lanterne şi baterii. Petru a cumpărat atunci câteva lanterne şi mai multe baterii pentru casă, dar şi pentru Şaulia a cumpărat o lanternă şi baterii să aibă de schimb. După ce s-a convins că ştie să o folosească şi să schimbe bateria dacă e nevoie, i-a dat-o să o ducă acasă. Seara, când a plecat spre casă, Şaulia a aprins lanterna şi aşa şi-a luminat drumul de la Mureş până în sat, unde, a povestit ea a doua zi, a produs şoc şi groază.

Şaulia a devenit puternică în comunitatea ei şi-i povestea zilnic lui Petru, cu bucurie şi mare satisfacţie, ce reacţii aveau oamenii aceia din comunitatea ei şi cum au ajuns să se teamă de puterile pe care ei credeau că le are. O dată i-a dus o cutie cu chibrituri şi după ce a învăţat-o să le folosească i le-a dat ei. Când au văzut consătenii ei că ea poate să aprindă focul oriunde cu atâta uşurinţă, i s-au închinat la picioare. Petru i-a spus, mai mult în glumă, că ea ar trebui să fie regina lor, iar ea a luat în serios sfatul lui, astfel că peste câteva zile, i-a spus lui Petru că mulţi din comunitatea ei doresc asta.

A trecut o lună de la prima lor întâlnire şi Petru a învăţat-o şi i-a arătat foarte multe lucruri de care ea se minuna ori se speria. I-a propus într-o zi să o ducă la prietenii lui care stăteau cu vitele şi se jucau diferite jocuri. S-a speriat şi a refuzat hotărâtă, fiindu-i frică să nu-i facă rău, pentru că nu-i cunoştea. Cu greu a convins-o şi din acel moment n-a mai avut nicio teamă, şi nimeni nu se mai uita ciudat la ea. Nici nu interesa pe nimeni cine este şi de unde vine. Participa la jocurile lor, de-a ascunsa, fotbal şi alte multe jocuri cu băieţi şi fete la un loc.

Odată, Petru stătea la umbră cu Şauluia în partea cealaltă a arinului. Era linişte dinspre satul ei, iar Petre, a coborât în apă să se răcorească. Când să revină pe mal s-a prins cu mâinile de lutul tare ca piatra din mal şi i-a rămas un bulgăre în mână, astfel că s-a dezechilibrat şi a căzut iar în apă. N-a lăsat lutul din mână şi aşa umezit cum era a urcat cu el pe mal, l-a frământat bine şi a modelat două discuri în palmă pe care le-a găurit şi cu o crenguţă ascuţită a desenat mai întâi o scară şi litera “P” care semnificau scara pe care s-a urcat atunci când a întâlnit-o prima dată pe Şaulia, iar “P” era iniţiala numelui său.

I-a explicat apoi Şauliei ce reprezintă acele semne şi le-a pus la soare. A uitat de ele şi le-a găsit a doua zi, când a făcut un foc şi le-a aruncat în jar. De acasă a adus două şuviţe din piele pe care le-a introdus în gaura făcută în fiecare dintre discuri, i-a pus una Şauliei la gât şi pe a doua şi-a atârnat-o lui la gât. Nu am reţinut, deşi cred că mi-a spus, ce reprezentau celelalte semne de pe discuri. Dacă ştiam ce urmează cu siguranţă că aş fi fost mai atent.

În noaptea următoare, tunete şi fulgere puternice l-au trezit pe Petru, apoi, a început o ploaie torenţială, cu gheaţă. Tatăl lui Petru, înainte de a pleca la serviciu (făcea naveta cu trenul la o uzină dintr-un oraş pe care nu ştiu dacă Petru l-a numit s-au l-am uitat eu), i-a spus să nu scoată vitele în acea zi, aşa că Petru a plecat singur, pe un vânt şi o ploaie năprasnică, spre locul cunoscut. Normal, Şaulia nu era acolo şi Petru a trecut dincolo unde nu ploua și s-au întâlnit.

Deodată, au auzit un zgomot neobişnuit, tot mai puternic, un vuiet care se apropia înfricoşător de ei. Instantaneu au alergat spre apă, era destul de departe apa, şi în spatele lor au văzut viitura care se năpustea spre ei. Prima a sărit Şaulia, iar Petru a văzut cum a întins mâinile spre creanga arinului. Imediat a sărit şi el, dar, viitura l-a ajuns şi l-a împins cu o forţă uriaşă spre larg.

Bucăţi de scânduri şi buşteni îl loveau din toate părţile, apoi Petru nu-şi mai amintea decât că s-a trezit în spital. A aflat apoi că viitura l-a dus câţiva kilometri în aval şi într-un loc unde se trecea Mureşul cu bacul l-a văzut cineva agăţat de o scândură şi l-a scos din apă.

A stat o săptămână în spital fără să ştie nimic de Şauila. Cum a ajuns acasă s-a dus direct la malul apei, la locul ştiut, dar, nimic nu mai era ca înainte: viitura mare a scos arinul din rădăcini, l-a culcat şi l-a mutat câţiva metri de la mal.

Degeaba a sărit în apă de nenumărate ori; nu a mai putut intra niciodată în lumea aceea pierdută prin milenii.

Acum i s-au confirmat bănuielile. În locul acela de trecere s-a întâmplat o coincidenţă extraordinară: arinul cu creanga lui arcuită peste apă era identic cu un arin crescut cu mi de ani în urmă, în acelaşi loc. Fiecare crenguţă, fiecare frunză din acel arin era identică cu crenguţele şi frunzele arinului antic. Şi malul Mureşului în acel loc era identic şi adâncimea apei erau la fel. Poate mai erau şi alte elemente identice, dar Petru nu le-a menţionat.

Locul era destul de ferit, într-un mic golfuleţ la capătul unei virogi nu prea adânci, prin care doar primăvara curgea un firicel de apă, ascuns privirilor atât din amonte cât şi din aval, iar vegetaţia deasă şi bolovanii de pe mal făceau mai greu accesul în acel loc. A fost doar o întâmplare căzătura lui Petru în apă. Oricât de ciudat şi imposibil i se părea, Petru era obligat să accepte o realitate pe care cu siguranţă dacă i-o povestea cineva nu o putea crede: acolo a fost un loc prin care putea să pătrundă în trecut, întâmplător, într-o lume care a existat pe aceste meleaguri cu şase mi de ani în urmă. Şaulia aparţinea acelei lumi şi era fiica cea mare a regelui acelei comunităţi, motiv pentru care avea un grad mare de libertate între membrii comunităţii. Mulți ani Petru nu a știut dacă Șaulia a supraviețuit sau nu, dacă a reușit sau nu să treacă atunci în lumea ei.

Încă de când s-a întors de la spital a găsit acasă o atmosferă agitată. Se vorbea despre colectivizare şi despre arestări. Petru nu şi-a făcut probleme la început pentru că ştia că membrii familiei lui erau oameni cu multă credinţă în Dumnezeu, harnici şi cinstiţi. Dar pentru noua putere instalată după război n-au contat aceste lucruri. Bunicul şi tatăl lui au fost arestaţi peste câteva săptămâni iar pământul, vitele şi utilajele au fost confiscate şi duse la „colectivă”.

Pe bunicul lui l-au adus după câteva zile cu o căruţă, iar Petru l-a ridicat în braţe şi l-a dus direct în pat: nu se mai putea ţine pe picioare şi vorbea foarte greu. A şi murit peste câteva zile, dar după ce i-a spus lui Petru de cine să se ferească în sat, să nu vorbească cu nimeni despre partizani sau legionari şi i-a mai spus ceva: locul în care a ascuns bijuterii şi cocoşei de aur. Apoi într-o zi a murit şi mama lui şi la scurt timp şi bunica.

Petru a rămas singur în casă. Tatăl lui arestat nu s-a mai întors niciodată, iar el a fost exmatriculat de l-a facultate. N-a avut de ales şi a fugit în Austria unde a ajuns după multe peripeţii, apoi s-a stabilit în Germania.

* * *

A tăcut mult timp, am tăcut şi noi şi se auzea doar susurul lin al Mureşului, la fel ca în urmă cu mii şi mii de ani. A început să fredoneze în surdină o melodie. Era un murmur ce se împletea cu murmurul Mureşului şi care creştea în intensitate, tot mai tare şi vocea lui curată de tenor se rostogolea peste ape. Semăna cu o doină, dar nu era o doină. Era ceva ce n-am mai auzit şi nici nu mi-am dat seama în ce limbă cânta.

S-a oprit brusc şi ne-a spus că e un cântec de dragoste pe care l-a învăţat de la Şaulia şi-a râs, un râs trist.

Brusc ne-a invitat să mergem după el, la maşina parcată la 100 de metri în amonte. Am mers tăcuţi în urma lui, a deschis maşina şi a scos o cutie din lemn frumos confecţionată cu multă fineţe şi bun gust, a deschis-o şi ne-a arătat interiorul: într-un locaş din pluş albastru era o căniţă din ceramică. Am intuit că era căniţa pe care a primit-o de la Şaulia. Dar mai era un locaş lângă căniţă, rotund şi era gol.

Atunci a continuat povestea: ne-a spus cum, după ce s-a stabilit în Germania unde şi-a făcut un rost, a căutat informaţii despre acea cultură străveche de pe malul Mureşului. A vizitat muzee, a cerut informaţii, a citit cărţi şi într-o zi a descoperit ceva ce l-a uluit.

A aflat că în România, pe malul Mureşului, în locurile copilăriei lui, arheologii au descoperit nişte tăbliţe din lut ars, inscripţionate, despre care se spunea că ar fi prima scriere din istoria lumii. Le-a văzut reproduse într-o publicaţie de specialitate, într-un muzeu. Acela a fost momentul când, după mulți ani, a realizat că Șaulia a reușit să se intoarcă acasă în lumea ei.

Ne-a arătat discul de la gât: era una dintre tăbliţele de la Tărtăria fabricată de el cu mulți ani în urmă. L-a scos, l-a pus frumos în lăcaşul lui şi a închis cutia. Pe capac erau frumos reprezentate prin intarsie, cu fildeş fin cred, tăbliţele de la Tărtăria. A doua tăbliță rotundă, cea descoperită la Tărtăria, era chiar tăblița pe care el i-a dăruit-o Șauliei. Ne-a întrebat dacă ştim ce reprezintă şi i-am răspuns că ştiu, dar nimeni nu le-a descifrat. După câteva clipe de tăcere – poate s-a gândit dacă să ne spună sau nu – a mai zis doar atât:

– Pe celelalte două este un mesaj confidențial pentru mine…

Mercedesul alb s-a pierdut apoi încet, printre arinii de pe malul Mureşului, ridicând praful în urma lui.

Noi ne-am adunat în tăcere undiţele şi într-un târziu Tibi m-a întrebat: l-ai crezut? I-am răspuns că nu ştiu, dar de ce ar fi inventat o poveste un nemţ care a bătut atâţia kilometri până aici?


SFÂRȘIT


În anul 1961, arheologul Nicolae Vlassa a descoperit la Tărtăria trei tăblițe din lut ars cu niște semne scrijelite, ce par a fi o scriere rudimentară. Vechimea lor este de peste 6000 de ani și tot mai mulți cercetători le consideră a fi prima scriere din lume.

Am compus această schiță de scenariu pentru că eu consider că oricare țară ar fi avut acest privilegiu l-ar fi exploatat la maxim. Știu că istoria nu este un domeniu foarte frecventat, dar o poveste frumos pusă în scenă poate deveni captivantă.

Astăzi, încă, aceste tăblițe sunt considerate ca fiind cele mai vechi forme de scriere din lume. Mâine, poate altundeva, în alt colț al lumii se vor descoperi alte scrieri și mai vechi, iar noi vom pierde acest privilegiu și ar fi păcat să nu profităm de el acum.