De la an la an, evenimentele la care suntem martori par din ce în ce mai apocaliptice în consecinţe, şi globale în raspândire. Incendiile mari (California, Amazon, Siberia, Australia) s-au succedat din ce în ce mai repede.

Încălzirea globală şi efectul de seră au produs topiri nemaivăzute de gheţari. Aşa de multă căldură s-a acumulat la suprafaţa oceanului, că s-au produs şi trei cicloane pe sezon într-o singură zonă geografică. Mai nou, vedem şi distrugere fără precedent în recife de corali.

Traficul, poluarea şi distrugerea pădurilor s-au accelerat. S-au înmulţit epidemiile cu virusuri nemaiântâlnite şi infecţii cu bacterii rezistente la mai toate antibiotice.

Ce se întâmplă cu planeta noastră?

Sunt aceste evenimente cu adevărat ireversibile şi alarmante, sau doar o mică parte dintr-un ciclul natural care vine şi trece? Sunt ele reale, sau doar exagerări de presa şi isterie colectivă?

Pe de o parte, nu putem să ignorăm faptul că ştirile se răspândesc acum cu viteză mai mare, din cauza participării publicului la platforme de socializare şi cu un apetit crescător pentru ştiri alarmiste.

Pe de altă parte, unele schimbări sunt reale, si nu pot fi atribuite vitezei cu care se raspândesc ştirile.

Vedem extincţii de habitate şi specii ca nicicând în trecut. Dioxidul de carbon în atmosferă s-a dublat, de când ne-am apucat să îl măsurăm. Rezervele de metale rare si de fosfor (necesar în agricultură) se împuţinează. Apar goluri în stratul de ozon, care cresc riscul de cancer de piele. Planeta s-a încăzlit şi multe zone geografice suferă schimbări reale de climă (deşertificare, inundaţii, pierderi de păduri, împuţinarea apei de irigaţie şi cicloane din ce în ce mai frecvente şi puternice).

Oamenii sunt şi ei mai mulţi şi nevoile lor (de spaţiu, proteine şi lemn) stresează ecosistemele naturale, care ar trebui să absoarbă poluanţi, să elibereze oxigen, să reţină apa la suprafaţă şi să crească umiditatea în atmosferă. Planeta pare să fi intrat în vrie, efectele asupra oamenilor se înmulţesc şi îngrijorarea generală creşte.

Inspirat din modul în care s-au răspândit stirile despre ultima alarmă cu Coronavirusul, am putea denumi această îngrijorare a societății: „Sindromul Apocaliptic Corona”.

Ca răspuns la toate aceste schimbări şi griji care privesc starea generală a planetei şi societăţii (privitoare la: economie, climat, securitate personală, echilibre sociale, mediu natural sau resurse) publicul se distribuie în tabere. Diversitatea de opinii pe aceste subiecte se întinde de la panică până la negarea crizei.

Nu este nimic nou cu existenţa unei diversităţi de păreri

Ce este nou, este rata cu care opiniile publicului se îndepărtează una de alta. Din binomială (o distribuţie cu o medie foarte comună şi puţine extreme), distribuţia de opinii a devenit acum bimodală. În această stare, şi pe fiecare subiect, promotorii de opinie devin foarte vocali şi foarte opinionaţi în ceea ce cred.

Situaţia este oarecum similară cu cea a galeriilor unui meci de fotbal modern, sau cu a suporterilor divizați pe culori la cursele de care din perioada de criză a Imperiului Roman. Cu cât miza şi criza sunt mai mari, cu atât spectatorii şi publicul se separă mai mult într-o isterie de favoriți și contradicţii. Fiecare suportă fără compromis doar cu o echipă sau opinie inflexibilă. În această stare de stress, ceilalţi spectatori sunt fie aliaţi fie adversari, şi nu mai există răbdare sau cale de mijloc.

Sindromul Apocaliptic Corona se amplifică din cauza neputinţei în faţa soartei.

Societatea ne învaţă că suntem protejați, cu ştinţa de partea noastră, că vom găsi soluţii la crize, şi că până la urmă vom putea stăpâni natura şi economia.

Realitatea ne aduce însă frecvent la situaţii în care ne simţim din ce în ce mai neputincioşi, în timp ce societatea nu pare să ne ajute cu soluţii suficient de eficiente.

Această contradicţie între aşteptări şi realitate amplifică „Sindromul Apocaliptic Corona”. Vedem tot mai des virusuri şi bacterii pentru care nu am apucat să producem tratamente. Unele zone (de exemplu Porto Rico) au trecut prin două-trei uragane într-o singură vară, fără şanse de redresare economică de la un an la următorul. Din ce în ce mai frecvent, nu mai stingem incendii, ci fugim din calea lor. Progresul deşertificării, poluării, epuizării fosforului şi uscării pădurilor pare că nu poate fi reversat cu resursele disponibile. Ne încovoiem spinarea cu frică la aceste ameninţări și ne refugiem tot mai mult în Sindromul Apocaliptic Corona, un răspuns psihologic colectiv al unei societăţii tot mai frecvent lovite de soartă, dar fără soluţii

„Sindromul Apocaliptic Corona” nu este o cauză, ci un efect. Este febra unei boli, simptomul unei societăţi în stres. Cauza este o exploatare nesustenabilă de resurse, dincolo de ce avem nevoie pentru a menţine stilul de viaţă, şi o plafonare a capacităţii ştiintei şi tehnologiilor de a produce remedii sustenabile, relativ la amploarea schimbărilor.

Care sunt simptomele „Sindromului Apocaliptic Corona”? Cum îl putem măsura?

La nivel de platforme sociale media, panica şi ştirile se răspândesc cu atât mai repede cu cât veştile sunt mai proaste. La nivel politic, apar partide noi și partidele devin din ce în ce mai radicale şi naţionaliste. La nivel de administraţie, ajung la putere aventurieri din ce în ce mai extremişti şi incompetenţi, care promit marea cu sarea, dar vin cu soluții simpliste.

Vedem şi schimbări în structura societăţii şi tulburări sociale, cum ar fi şomaj, căderea comunismului, primăveri arabe şi demonstraţii mamut ca „jachetele galbene”. Emigranţii alungaţi de climă şi foame se înmulţesc, iar xenofobia la venirea lor creşte. Vedem alianţe economice tot mai mari şi divorţ între state istoric prietene. La nivel economic, creşte divergenţa între naţionalişti şi globalişti, datoria publică, efortul de a ieşi din datorii şi diferenţa de venit între clase sociale.

Se petrec şi radicalizari pe criterii etnice, rasiale sau culturale, contrar cu nevoia de toleranţă, diversificare şi restabilire a echilibrelor de vârstă.

Vedem cum activismul pro-natură devine din ce în ce mai militant. Se înmulţesc tree-hugger”-ii (aceia care metaforic „îmbrăţişează copacii”). Îi vedem cum se pun pe plantat milioane de copaci, deşi societatea nu îi ajută, şi se aşează tot mai frecvent între păduri şi exploatatorii industriali de lemn.

Perspectivele „macroscopice” ale acestei crize sunt îngrijorătoare

Ultima oară în istorie când am mai trecut printr-un nivel aşa de mare de stres (ieşirea din colonialism şi competiţie globală pentru resurse) ne-am trezit cu două războaie mondiale în doar 30 de ani. La nivel macro-istoric, aceste conflagraţii și perioada dintre ele au avut ca strategie temperarea crizei prin reducere de nevoi şi datorii (distrugere apocaliptică de vieţi), mărirea productivităţii industriale, extindere geografică a economiei şi înlocuire de infrastructură socio-economică învechită.

În cele din urmă, s-a ieşit din criză şi prin modernizări în politică şi economie, avans in medicină, fixare industrială de azot – care a relansat agricultura -, revoluţie informatică, automatizare, energie nucleară şi globalism.


Suntem nerăbdători să vedem soluţia la criza care se apropie, dar şi înfricoşati la modul în care va fi rezolvată. Ce şi cât oare, din ce avem deja, va trebui să sacrificăm la nivel de confort individual sau popor, pentru ca să supravieţuim ca sistem global de naţiuni? Este dificil (poate imposibil) să măsurăm starea planetei şi să îi prezicem soarta, din evoluţia resurselor şi tehnologiilor.

Deocamdată știm numai că pacientul (echilibrul planetar) a intrat în criză. Îi putem totuşi monitoriza pulsul, temperatura şi starea de îngrijorare (i.e. nivelul de stres) prin evoluţia unui proxy ca „Sindromul Apocaliptic Corona”.

Lasă un răspuns