Mama unei foste colege de facultate mi-a spus odata urmatoarea poveste: “Cand m-am casatorit”, mi-a zis ea, “eram asa de saraci incat in apartamentul nostru gol am avut un radio si un aspirator. Si cand faceam curatenie, adica in fiecare zi, aspiram de praf radioul cu aspiratorul. Dar acei ani au fost poate cei mai fericiti ani din viata noastra, pentru ca eram tineri si n-am avut nici o grija.” Interesant, si mama mea are aceleasi amintiri despre acei ani. … Anii saizeci pana la inceputul anilor saptezeci – era tinara si fara griji.

Nici eu nu tin minte sa fi crescut in lipsuri si cu griji, pana cand am ajuns prin clasa a cincea, in a doua jumatate a anilor saptezeci. Atunci a inceput dezastrul. Dar pana atunci, imi aduc aminte de ciocolata chinezeasca cu lapte, foarte dulce si asa de buna – parca ii zicea “Lucky – nu stiu cum”, jucariile chinezesti din tabla colorata, laptele cu cacao ambalat in pungi de plastic albe cu albastru, ciocolata “Piticot” pe a carei ambalaj era un pitic tinand sub brat o galeata din care curgea laptele, filmele pentru copii cu Veronica … Tata conducea in acei ani un Fiat 1300, pe care l-a cumparat nou. Si tata nu era stab. Destui aveau Renault, Volkswagen, Skoda … Da, nu tin minte ca acei ani sa fi fost ani rai.

Am impresia ca multi din parintii nostrii au avut o tinerete oarecum fericita – erau tineri si lipsiti de griji. Cel putin asa isi aduc aminte. In ani linistiti, oamenii obisnuiti sunt in general preocupati de cele cotidiene: familia lor, casa, serviciul, si mai putin de idei si concepte grandioase – libertate, dreptate, democratie, justitie.

Da, tata asculta in fiecare seara Europa Libera la radio, dar nu a trait obsedat de dictatura din tara sau de lipsa democratiei. “Obsesiile” lui de zi cu zi erau – schiul, sportul in general, sa-si repare masina, tabieturile precum ascultatul postului de radio Kossuth de la Budapesta, stransul prunelor, fiertul tuicii … A cerut odata aprobarea sa calatoreasca intr-o excursie de o zi pana la Viena, si a fost refuzat. L-a suparat, dar nu l-a marcat. Nu am avut acasa televizor color si nici player video. Dar nu tin minte ca aceste lipsuri sa fi fost un necaz pentru noi.

Mi-o aduc aminte pe mama ca era tanara si vesela, ii placea sa se coafeze, si in fiecare an am mers vara la mare. Uneori, ai mei meregeau la Cluj unde un anume croitor le cosea haine la comanda. Mama purta un palton elegant, cu guler de vulpe arginitie, si o caciula de vulpe polara. Mici placeri pe care si le-au permis din salariile lor la fel ca destui oameni obisnuiti. Repet, asta se intampla la sfarsitul anilor saizeci, pana pe la mijlocul anilor saptezeci.

Chiar daca bunastarea noastra materiala in acei ani a fost departe de cea din Statele Unite, si desigur era in tara dictatura si lipsea libertatea si democratia, totusi, parintii nostri isi aduc aminte ca au avut o viata buna. Ca erau tineri si lipsiti de griji.

Daca tineretea lor era nu era neaparat meritul cuiva, lipsa lor de griji venea din faptul ca aveau perceptia ca exista mobilitate sociala (social mobility). Ca exista o cale – relativ sigura si accesibila tuturor – prin care ei vor ajunge la o viata acceptabil de comfortabila: un apartament intr-un bloc, poate candva o casa, mobila si restul ce este nevoie intr-o casa, masina, copiii lor vor merge la scoala …

Desigur, toate acestea erau calitativ departe de calitatea pe care o aveau cei din vest. Masina celor din tara era foarte probabil o Dacie, care iarna nu incalzea asa ca trebuia s-o conduca in palton si cu caciula pe cap. Nu era Opel, Audi sau BMW. Nu era parfumata si nici stralucitoare. Apartamentul era probabil unul cu doua, trei camere, cam mititele, iar baia una cu ciment pe jos … Chiar si asa, exista mobilitate sociala care le oferea siguranta ca nu vor ramane pe strada, cu buzunarele umplute cu nimic, chiar daca porneau in viata doar cu un radio pe care-l aspirau zilnic de praf cu aspiratorul.

Mobilitatea sociala descrie capacitatea unei persoane de a-si imbunatati statutul intr-o societate: starea materiala, sociala, poate educatia si nivelul cultural, sa-si imbunateasca calitatea vietii in general. M-am gandit de multe ori la cat s-a redus mobilitatea sociala a familiei mele odata cu trecerea anilor.

Bunicii mei au fost oameni foarte simplii, fara multa scoala. Mosul meu a trait din carausie. Asa scria pe nu stiu ce act al sau: “profesia: caraus”. Asta inseamna ca a avut cal si caruta cu care transporta lumii diferite lucruri contra cost. Bunica mea a lucrat pamantul. Ei au pornit (probabil) de la zero. Dar cu harnicie si cumpatare si-au construit intr-o viata de om vreo trei case. Si in plus au crescut trei copii.

Mobilitatea sociala a parintilor mei a fost mai redusa decat a bunicilor. Chiar daca au absolvit facultati si au fost bine platiti unde au lucrat, la Combinatul Siderurgic. Nu au mai fost in stare sa construiasca trei case precum bunicii mei. Dar si-au schimbat mobila de fiecare data cand si-a dorit mama, iar tata a avut comfortul sa-si cumpere masini noi cam la fiecare opt, zece ani. Si si-a facut damblaua sa aiba vreo douazeci de costume in dulap.

In fine, mobilitatea mea sociala a ajuns aproape zero. Asta desi am fost cadru universitar la Poli Timisoara. Cat am trait in Romania, am fost in stare sa-mi cumpar – din salariul meu – un robot de bucatarie, o sapca, o haina de fas, si doua plase de alte maruntisuri.

Pentru ca nu am furat, nu am facut politica, nu am avut rude cu functii, si nu am avut norocul unei mosteniri, nu am fost in stare sa acumulez nimic … Pardon, mint. Am avut noua luni in total petrecute la o universitate din Suedia. Iar din bursa pe care am pus-o atunci deoparte am cumparat mobila din una din camerele apartamentului pe care sotia mea l-a primit de la parintii ei.

Povestea familiei noastre este povestea multora din Romania. A existat o oarecare mobilitate sociala pana la un moment dat, dupa care – mai ales dupa Revolutie – a urmat stagnarea sau declinul pentru cei mai multi. Vara cand vin in tara, vad multa saracie si lipsa de oportunitati. Sunt atatea familii “vechi” din oras, care au decazut.

Este fals sa credem ca lumea spera la mai bine pentru viitor. Tinerii deacum nu considera ca sunt – “fara griji”, asa cum isi aduc aminte parintii nostrii. Dimpotriva, tinerii mi se par ingrijorati, chiar panicati si derutati de ce ii asteapta. Dezorientati. Naivi. Asta explica in mare parte atitudinea lor agresiva fata de generatiile parintilor sau a bunicilor lor. Intransigenta lor, pripeala. Consecinta este din pacate ca altii ii manipuleaza usor profitand de naivitatea si frustrarile lor.

O mobilitate socială tot mai mititică

M-am intrebat de multe ori urmatorul lucru: “Oare de ce a scazut mobilitatea sociala atat de mult?” Nu doar in tara. Peste tot, inclusiv in Statele Unite. Caci ea a scazut si scade continuu peste tot in lume.

Pe deoparte, s-au facut progrese imense in stiinta, tehnologie, in educatie. Fiecare are acum in casa cel putin un televizor color. Plat si mare cat peretele. Fiecare are acum in casa un calculator. Poate doua, trei. Noi avem cinci, fara sa numaram tabletele.

Ce diferenta imensa fata de anii cand tata a platit o treime din pretul unei Dacii ca sa-mi cumpere un Spectrum 128k, primul meu calculator. Noi nu am avut acasa video player, pentru ca pretul unuia era aproape cat al unei case. Dar am avut casa noastra. Iar bunicii mei au avut casele lor.

Acum, culegi de pe strada televizoarele color si calculatoarele pe care lumea le lasa gunoierilor sa le adune. Asta in timp ce este tot mai greu sa poti sa-ti cumperi o casa. Si daca o ai este probabil pentru ca ai avut bafta s-o mostenesti.

Linkul de mai jos (click pe fotografie) prezinta povestea unei familii din upstate New York, care a decis sa-si vanda ferma pe care o avusesera de sapte generatii. Doua sute si patruzeci de ani. Acum s-au hotarat ca a venit momentul s-o vanda din cauza costurilor si a taxelor mult prea mari.

After 240 Years and 7 Generations, Forced to Sell the Family Farm
By Corey Kilgannon / The New York Times

Valoarea tuturor locuintelor din Statele Unite este estimate la in jur de 25 de trilioane. Aceasta suma este impartita astfel: 15 trilioane reprezinta proprietatea oamenilor, iar 10 trilioane datoriile lor la banci. Datoria populatiei la banci a crescut cu 400 de miliarde fata de 2017. In realitate deci doar 60% din locuintele existente sunt in proprietatea oamenilor. Asta, daca ne referim la cei cu case, pentru ca 37% din populatie locuieste cu chirie. Pe scurt, abia 38% din oameni sunt proprietarii locuintelor in care traiesc. In California, imprumutul mediu pentru locuinte este pe cap de locuitor cam trei sute si patruzeci de mii de dolari. Chiar si in microcosmosul meu social, dintre toate familii pe care le cunosc si sunt venite din Romania, doar doua sunt proprietarele caselor lor.

Sa trecem mai departe. Numarul celor care conduc masini pe lease a crescut la 26%. Adica – un sfert – din cei care conduc, conduc de fapt masinile bancilor. Doar datoria pentru masini este de 1.3 trilioane de dolari, cu 59 de miliarde mai mult decat in 2018. Datoria oamenilor pe cartile de credit a trecut de un trilion, in conditiile in care lumea plateste in fiecare luna abia 26% din banii imprumutati pe cards. Deci imprumuturile pe credit carduri vor continua sa creasca, dobanda trecand de 15% pe an.

Interesant, asa cum ne arata statistica de mai jos, doar 4% din populatia Romaniei traieste in chirie. Dar 60% locuiesc in conditii modeste, in garsoniere sau apartamente mici. Majoritatea caselor sunt la tara, doar 20% din locuinte sunt construite dupa anul 2000, aproape 30% nu au baie. Rata mare a proprietarilor de locuinte a fost desigur creata in Romania la inceputul anilor nouazeci, cand fiecare a putut sa-si cumpere la preturi accesibile apartamentul in care locuia si care fusese construit pe vremea comunistilor.

Concluzia pe care o arata statisticile este clara: noi, adultii de acum, avem acces la o varietate mult mai mare de produse si de servicii de cat parintii si bunicii nostrii: smartphones, calculatoare, Internet, televizoare color, programe prin cablu, sali de gym, shopping online, Amazon, Facebook, youtube, mall-uri, supermakets, si cate si mai cate.

In acelasi timp, daca nu ne cade-n cap bafta unei mosteniri sau daca nu furam sau daca nu facem politica – ne este aproape imposibil (oricum infinit de greu) sa accesam the basic living needs. Cum ar fi sa ne cumperam o casa in care sa ne crestem copiii intr-un comfort modest dar suficient. Asa cum au facut-o bunicii mei.

Destui din generatia mea traim acum din ce au acumulat bunicii si parintii nostrii. Nu face sens, nu-i asa? Pe deo parte avem acces facil la o multime de nimicuri care ne sug bani. Pe dealta parte ceea ce este important pentru o familie, adica o locuinta, devine pentru multi tot mai greu de obtinut.

Si totusi, omenirea a progresat asa de mult de pe vremea cand bunicii nostrii si-au trait tineretile.

De cand cerul si pamantul, unii au exploatat lipsurile altora dand imprumuturi si luand dobanda pentru asta. Este uimitor sa vadem ca in zilele moderne de astazi continua sa functioneze acelasi principiu arhaic, ba chiar functioneaza pe steroizi si este considerat un stalp al vietii moderne: A te imprumuta este bine, pentru ca ne trebuie consumerism, pentru ca asta pastreaza ridicata cererea pietii, si astfel da de lucru tuturor celor din economie.

Una din consecinte este ca preturile continua sa creasca, mai ales pentru produsele scumpe. Astfel destui se lasa “convinsi” sa cumpere masini tot mai scumpe, desi probabil nu au nevoie de ele. Pretul mediu al unei masini a ajuns la patruzeci de mii de dolari. Le iei mintile oamenilor fluturandu-le pe la nas luxury goods, BMW, Audi, Lexus, care de fapt nici nu mai sunt chiar asa luxury. Volvo si Acura aproape ca sunt masinile “parlitului”.

Metoda de a te imbogati dand imprumut si luand apoi dobanda este aceeasi ca acum cinci mii de ani, doar ambalajul de supt banii a devenit altul.

Dezavantajele săracului

In „The great leveler: Violence and the History of Inequality from the Stone Age to the Twenty-First Century „, Walter Scheidel, profesor la Stanford, discuta natura decalajelor intre bogati si saraci, si felul in care ele au crescut sau scazut dealungul istoriei.

Exista o veste proasta si una buna.

Sa incep cu cea proasta: decalajul intre bogati si saraci a crescut intotdeauna pe timp de pace si in democratii. Singurele metode de reducere a decalajelor au fost razboaiele, revolutiile sangeroase, si emigratiile masive (cum a fost emigrarea italienilor si a irlandezilor in SUA, lucru care a scumpit forta de munca a celor ramasi).

Nici macar educatia nu scade decalajele, desi educatia creste putin sansele de mobilitate sociala. Dar nu le garnateaza. Lipsa de educatie garanteaza scufundarea in saracie. Nu s-a intamplat – niciodata pana acum in istorie, nicaieri in lume – ca decalajul intre bogati si saraci sa se reduca prin reforme, legi, educatie. Ele au produs o oarece schimbare de scurta durata, dar ea a fost intotdeauna stearsa in urmatorii cincizeci de ani. Toate astea le explica profesorul Scheidel in analiza sa minutioasa.

OK, exista si o veste buna: Noi, fiintele umane, spun psihologii, suntem construiti in asa fel incat nu ne pasa cat are altul, atata timp cat consideram ca suntem rasplatiti corect pentru efortul nostru. Deci, exista speranta.

The Great Leveler: Violence and the History of Inequality from the Stone Age to the Twenty-First Century
Walter Scheidel

Poate cea mai puternica reducere a decalajului, spune prof. Scheidel, s-a intamplat in Evul Mediu din cauza epidemiei de ciuma neagra. Populatia Europei s-a injumatatit. Au aparut diferite consecinte.

O reactie la lipsa fortei de munca a fost introducerea iobagiei in regatul maghiar. Asta insa nu a reusit sa schimbe realitatea ca nu erau suficienti oameni care sa lucreze pamantul. Si asa, valoarea pamantului a scazut, iar cea a mainii de lucru a crescut.

Daca taranul manca in jur de o mie de calorii pe zi inaintea epidemiei, a ajuns sa-si dubleze ratia calorica in urmatoarele decenii, pentru ca avand mai multi bani a putut manca mai bine. Dupa ce epidemia a trecut si populatia si-a revenit numeric au disparut si castigurile sporite ale taranilor, iar decalajele intre bogati si saraci s-au adancit iarasi.

Spread of the Black Death in Europe and the Near East (1346–1353)

Exista desigur o oarece similaritate intre pierderea populatiei din cauza ciumei si pierderea populatiei din cauza emigratiei masive. In ambele cazuri, mana de lucru devine mai scumpa pentru ca este rara. Binestiuta relatie intre cerere si oferta. Cel putin pe hartie. Lucrurile sunt mai nuantate in realitate.

Din cauza globalizarii, este acum mai simplu sa inlocuiesti (chiar si partial) mana de lucru pierduta prin imigratie. In fond vorbim de calificare relativ redusa. O diferenta mare este faptul ca economiile medievale ale vestului erau totusi state-of-the-art in vremurile deatunci. Aveau know how-ul necesar si nisele lor economice erau bine conturate. S-au oprit partial cand a disparut jumatate din populatie, dar au repornit imediat cand populatia si-a revenit.

Realitatea economica de astazi este alta. Emigratia masiva de azi este produsa de economii nedezvoltate sau de state care nu functioneaza. Asa ca in final este putin probabil ca pierderea populatiei prin emigratie sa reduca decalajele, asa cum s-a intamplat in Evul Mediu. Lipsa fortei de munca nu face o economie mai sofisticata.

Cartea propune o teza simpla: marea majoritate a statelor sunt astfel construite incat maresc decalajele intre bogati si saraci. Statele cu cele mai mici decalaje intre bogati si saraci sunt astazi Japonia si statele scandinave, iar in istorie a fost Grecia antica, a carei nivel de trai a fost egalat abia de Spania in secolul XVIII.

Corolarul cartii este ca acumularea bogatiilor si crearea decalajelor intre persoane este partial consecinta muncii si a talentului (teza clasica) si intr-o masura mai mare rezultatul dezechilibrelor in taxare si folosirea mecanismelor statului pentru a-ti insusi valoarea produsa. Asta fara sa socotim nepotismul, favoritismul, si corner cutting (“arderea etapelor” pe romaneste).

Interesant ca prof. Scheidel considera politica si statul (si nu doar piata) instrumentele principale ale acumularii de bogatie. Nu am auzit niciodata o discutie intr-un Parlament care sa dezbata problema dezechilibrului social produs prin insasi natura si constructia statului, desi dezechilibrul este built-in in insasi fiinta statului. Observatia ramane valida pentru toate statele indiferent de natura lor politica … socialiste, fasciste, dictaturi etc. Saracii sunt intotdeauna dezavantajati, spune autorul, indiferent de stat.

Posibilitatea mobilitatii sociale in sus pentru toti (upward social mobility) este definitia visului american. El inca functioneaza, dar tot mai multe studii arata ca a te naste intr-o familie saraca inseamna obstacole imense in viata. Uneori lucrurile ajung asa de competitive incat deciziile trebuie luate foarte devreme de parinti. Ori daca ei decid prost, va fi greu copilului sa iasa din necazurile stabilite de parinti

In “Tighrope”, Nicholas Kristof spune ca paradoxul Americii de azi este ca cel mai bogat si mai puternic stat care a existat in istoria omenirii are in acelasi timp oameni care traiesc intr-o saracie lucie chiar si comparat cu Congo sau Bangladesh. Incapacitatea si uneori lipsa de interes a statului fac sa se cheltuiasca milioane de dolari pentru a tine un om inchis, cand poate ar fi costat de patruzeci de ori mai putin daca ar fi fost ajutat prin terapie psihologica, dezalcoolizare, si calificare profesionala.

La fel, ajutorul social dat copiilor este infim. Motivul, spune Nicholas Kristof, sunt voturile: copiii nu voteaza, deci nu au cum pune presiune pentru legislatie care sa le creasca sansele de izbanda in viata. Tot asa, saracii nu au lobbying-ul pentru a-si trece prin legislativ proiecte lor sociale. Cei bogati au insa resursele pentru lobby si propaganda mass-media. In plus, cei saraci nu au structurile organizatorice si know how-ul pentru a-si pleda cauza.

Chiar acum in timp ce scriu, o bunica spune la radio ca nepotul ei a adunat in facultate datorii mai mari decat ea a avut toata viata ei. Nepotul isi va incepe viata cu pietroiul datoriilor din facultate legat de gatul sau.

Unul din ghinioanele cele mai mari ce se poate intampla unui copil este ca el sa se nasca in saracie. Sansele lui sunt cam trei din patru, daca nu mai mari, sa calce pe urmele parintilor sai. Adica sa ramana in saracie. Un articol aparut cu ceva ani in urma in revista “Science” demonstra ca saracia prosteste. Nu la figurat, ci la propriu. Desigur, nu-ti dispar neuronii din cap pentru ca esti sarac, ci inveti obiceiuri proaste si iei decizii ineficiente. Iti pierzi increderea in tine si iti pierzi increderea in viitor. Iti dispare motivatia. Te lasi dus de val din moment ce oricum nu ai sanse la mai bine. Astepti sa treaca vremea … Si vremea trece …

Un prieten posta acum cateva zile un gand foarte frumos – “ca-si doreste ca baiatul lui sa traiasca intr-o lume unde poate invata si trai in lume, acolo unde vrea el”. I-am dat like, pentru ca si eu vreau ca sa o existe o astfel de lume. Doar ca ea nu va exista niciodata. Fiecare din noi platim taxe statului nostru, iar in schimbul lor vrem multe, de exemplu educatie pentru copiii nostrii.

Cineva care nu este plateste taxe aici, bineinteles, nu are cum primi acelasi return cu cel care plateste. De aceea, taxele universitatilor americane publice sunt si de zece ori mai mari pentru straini decat taxele pe care le primesc cei ce traiesc aici. Taxele la o universitate privata trec usor de saizeci, saptezeci de mii de dolari pe an. Desigur, cei care au banii sa plateasca astfel de taxe nu sunt cei saraci, nici macar cei obisnuiti – ci cei bogati. Astfel pana si accesul la educatie este constrans destul de mult pentru cei saraci.

Revenind la bunicii si parintii nostrii care spun ca au fost tineri si fara griji, eu cred ca nostalgia lor se refera la disparitia mobilitatii sociale. Nimeni nu a uitat frigul, foamea, frica din perioada comunistilor. Mizeria cumplita. Dar cred ca a existat o perceptie colectiva ca exista o mobilitate sociala. Chiar daca este stirba, oarba, si intr-un picior. Ca statul le dadea un loc de munca. Ca le dadea o locuinta. Ca ii trimitea la scoala. Chiar daca au stat in intuneric si in frig, totusi nu au stat pe strada.

Lucrurile stau astazi foarte diferit. Cunosc destui care s-au apucat de treaba cinstita cu multa harnicie ca in final sa ramana cu nimic. Ba chiar pierzand putinul cu care au inceput.

In Romania exista mobilitate sociala doar daca faci politica, ai rude si cunostinte sus puse, daca furi, daca calci legea, sau daca emigrezi. Procentul celor care sunt in banci sau multinationale este asa de mic incat nici nu are rost sa-l consideram cand discutam de mobilitatea sociala.

Nu am sa ma aventurez sa sugerez solutii din moment ce cei mai reputati profesori admit ca nu exista solutii generale. Ma bucur ca am prins liftul ce m-a dus de la subsol la primul etaj in blocul turn al mobilitatii sociale. Ma intreb insa destul de ingrijorat – oare baietii mei vor mai prinde lifturile lor?

Lasă un răspuns