Căderea guvernului Orban I ne-a împins către debusolare şi derută. Românul din stradă, fermierul şi pensionarul, nu mai cumpără explicaţii politice grandioase, ci aşteaptă rezolvarea problemelor sale de zi cu zi. „O să mai avem căldură în februarie? Dar miel în Martie? Cum plătesc împrumutul la bancă? Ce ne facem dacă vine coronavirusul? Am curaj să imi trimit copilul la şcoală?”

Din aceste motive, scade interesul pentru propaganda Cruelei Firea, pentru aventurile lui Ludovic I-ul, aerele lui Tariceanu şi scamatoriile lui Ciolacu. Sentimentul dominant în populaţie faţă de politică nu mai este entuziasm, încredere sau ură, ci un amestec de neîncredere şi lehamite. Justificarile pe care le aduc adversarii politici nu mai contează, atâta vreme cât orice declaraţie politică poate sa fie o minciună spusă cu meşteşug, sau un adevăr răstălmăcit.

Pentru acei cititori care mai au rabdare, hai sa sumarizăm din săptămâna 2-8 februarie 2020. Ce înseamnă căderea Guvernului Orban I? Cine pierde? Cine câştigă? Și noi, românii, cu ce ne-am ales?

Cu ce s-a ales UDMR-ul? Ca întotdeauna bine pregătit, oportunistic şi pragmatic, UDMR-ul şi-a atins scopul. Alegerile la primării vor fi într-un singur tur. Asta înseamnă că UDMR-ul câştigă primării în Harghita, Covasna și Mureș, chiar și acolo unde minoritatea maghiară este sub 25-30%.

UDMR-ul ar dori: să nu aibă loc alegeri anticipate (ca parlamentarii să se ţină de scaune cât mai mult) şi alegeri locale într-un singur tur (vis aproape împlinit).

Cu ce s-a ales PSD-ul? Cel mai numeros partid, a pierdut 60% din propriul electorat (dacă e să ne luăm după Cosmin Guşă). În prezent, PSD-ul (încă bulversat de arestarea lui Dragnea) încearcă din răsputeri o rotaţie de cadre pe care să o numească reformă. Muncă grea, pentru că orice shimbare îi alienează o parte din baza.

Maestrul conspiraţiilor de naftalină (fitilistul Cristoiu) a emis un panseu zilele astea: „Cea mai mare frică a PSD-ului a fost ca nu cumva Johannis să le acepte propunerea de premier”. Din cauză că electoratul român are memorie scurtă, nimeni nu vrea să fie la guvernare în criză economică înainte de alegeri. Doamne fereşte, PSD-ul ar fi trebuit să deconteze promisiunile din 2017. Nu vedem nicio autostradă, niciun spital, nu sunt bani să mărească pensii şi salarii, şcolile sunt o ruină, transportul cu trenul o ruşine şi spitalele colcăie de gandaci.

Zilele astea PSD-ul suferă tulburari interne. Ciolacu a fost disperat să pice Guvernul Orban I, ca să îşi arate muşchii, şi să fie uns „capo di tutti capi”. Baronii din Ardeal şi Banat conspiră să alunge de la putere gaşca de „sudişti” (din Olteniţa, Caracal, Craiova şi Videle). Lupta asta pentru putere în PSD pare stranie, dar nu e total absurdă. Şefia PSD-ului este cel mai ingrat tron de putere. Odată ajuns la varf intri în colimatorul tuturor. Da totuşi merită sacrificiul, pentru că în PSD numirile pentru locuri eligibile se fac cu pumnul în masă (asta înseamnă că dacă nu eşti la conducere, eşti parte din peisaj).

Lupta asta e în particular dificilă pentru Ciolacu, care a fost obişnuit să fie slugă, nu stăpân. Deşi vorbeşte mai cursiv decât Dăncilă, Ciolacu încă buchiseşte atunci când citeşte. Nimeni nu a uitat imaginile cu Dragnea şi Grindeanu la pescuit, şi Ciolacu servil la vâsle. Domnul Ciolacu încearcă o schimbare de imagine; dar e greu să faci tranziţia de la vâslaş la căpitan: “Mândră corabia. Meşter cârmaciul”!

PSD-ul ar dori să nu existe alegeri anticipate (pentru ca PNL-ul sa piardă cât mai multă credibilitate şi electorat până în Decembrie 2020), alegeri locale într-un singur tur (ca să păstreze cât mai multe primării, poate şi Bucurestiul) și să dispară cât mai multe partide mici (PMP, PER, UDMR, ALDE, Pro-Romania), pentru ca voturile să se împartă între mai puţine partide şi astfel să absoarbă toate voturile de stânga.

Paradoxal, cu puţin noroc (dacă 3-4 partide mici dispar şi PNL-ul erodează prin guvernare), atunci PSD-ul ar putea creşte de la 20-25% (în februarie 2020) până la 25-30% (în decembrie 2020). Scor extraordinar pentru un partid de opoziţie.

Cu ce s-a ales PNL-ul? PNL-ul se crede pe val, deşi nu le pică deloc bine guvernarea chiar înainte de alegeri. Au reuşit să păcăleasca USR-ul (le-au şterpelit ideea cu anticipatele şi i-au lasat cu ochii-n soare în privinţa alegerilor în două tururi).

Care e şmecheria? Un guvern interimar (după Orban I), nu mai poate da ordonanţe de urgenţă (deci nici cea cu două tururi în alegeri nu mai e posibilă). Sloganul PNL în campanie va fi: „Greaua moştenire … Noi am vrut (ne-am asumat chiar şi răspunderea), dar nu s-a putut”.

În realitate, PNL-ul nu vrea alegeri în două tururi (ce sunt ei, proşti să piardă parte din primării, mai ales Bucurestiul, către USR). Dacă dorea cu adevărat alegeri în două tururi, Ludovic Orban ar fi dat Ordonanţă de Urgenţă în decembrie 2019 (atunci când era mai mult de 6 luni departe de alegeri, când Viorica tocmai căzuse de pe tron, şi PSD-ul era în debandadă). În schimb PNL-ul a preferat să i-o tragă USR-ului.

De ce e PNL-ul aşa de disperat de alegeri anticipate în iunie/iulie? În parte, pentru ca să acapareze cât mai mult control în Parlament (deşi nu vor lua niciodată 51%). Deasemenea, pentru că vor să scrie bugetul pe 2021 aşa cum vor ei. Şi, cel mai important, pentru că Guvernul (oricare ar fi el) va trebui să mărească pensiile în septembrie 2020 cu 40%. Dar nu va avea banii de aşa ceva, deci ar trebui să amâne pomana.

În mentalitatea românească, a nu da ce ai promis este un „sărut al morţii”. Atunci când i-ai promis românului ceva, sau a primit de-a moaca, i se pare că merită (indiferent de consecinţe sau de cât de aberantă, la beţie şi cu jumătate de gură a fost făcută promisiunea).

Imaginaţi-vă câte voturi ar pierde PNL-ul în decembrie 2020, după trei luni de pensii promise dar amânate. Dacă, însă, alegerile au loc în iulie, noul Guvern şi noul Parlament pot amâna sau chiar anula măririle de pensii. Vor invoca: „Greaua moştenire. Nu sunt bani. PSD-ul e de vină. Etc, etc.”

PNL-ul (ca marionetă a lui Iohannis) era aşa de disperat să treacă moţiunea de cenzură, încât ar fi fost dispuşi să aducă voturi de acasă, dacă PSD-ul nu aduna destule. Totul pentru victorie înseamnă alegeri înainte de 1 septembrie.

Paradoxul PNL-ului este să declare că PSD-ul e inamicul, dar să se comporte de parcă se luptă cu USR-ul. Iluzia în care traieşte PNL-ul este că ar putea avea majoritate în Parlamentul viitor, cu ajutor necondiţionat de la USR-PLUS (adică exact ăia traşi pe sfoară).

PNL-ul ar dori alegeri anticipate (ca să nu piardă electorat după septembrie 2020), alegeri locale într-un tur (ca să păstreze cât mai multe primării și să faulteze competiția de dreapta) şi să dispară cât mai multe partide mici (PMP, PER, UDMR, ALDE, Pro România) pentru ca voturile să se împartă între mai puţine partide (preferabil PNL şi PSD).

Cu ce s-a ales USR-ul? Un partid în criză de identitate. Nu au apucat să definească o doctrină politică înainte de a aduna 20.000 de membri al căror singur crez în comun este „Jos PSD-ul”. Regulamente superficiale în privinţa separării de puteri în partid şi pentru evitarea abuzului de autoritate. Sute de membri daţi afară în doar câteva luni, sub pretextul demagogic că au afectat imaginea partidului (alte mii îşi aşteaptă rândul).

Din cauza tulburărilor interne, USR-ul nu se poate concentra pe obiective fezabile şi strategie coezivă şi abundă în mesaje contradictorii. Pe scurt, USR-ul este un adolescent nehotărat şi fără experienţă, băntuit de aspiraţia pentru principii, dar uşor de jucat pe degete.

Barna, deşi a fost clar păcălit de PNL, refuză să accepte realitatea. Mecanismul înşelăciunii? Simplu. USR nu a putut să influenţeze agenda lui Orban pentru că nu a participat în nici un fel la guvernare. De ce a declarat USR-ul că nu doreşte să participe? Este posibil că s-a dorit evitarea de noi Golemi în partid (i.e. apariţia unor alţi poli de putere).

Stresul lui Barna e oarecum de înţeles. Este obişnuit să fie patron de firmă cu puteri discreţionare pe salariaţi, bugete şi cheltuieli. În contrast, într-un partid este foarte dificil să apari democratic şi să permiţi criticilor să işi impună punctul de vedere, dar în acelaşi timp să fii preşedinte atotputernic, parlamentar, purtător de cuvânt, judecator în Biroul Național, strateg şi ideolog. Mai ales după ce ai câştigat alegerile cu cântec, ai pierdut la prezidenţiale în faţa uneia ca Dancilă, ai fost păcălit de Orban şi mii de membri de partid se uita chiorâş la tine.

Este posibil că USR nu a mai dorit crearea de alte personalități (de exemplu miniştri USR care să capete influenţă, şefi de servicii, secretari de stat, etc.) care să iasă de sub umbrela liderului suprem.

Carențele sistemice ale USR sunt preferinţa pentru decizii de culise, blocarea dezbaterilor reale şi lupta cu nemultumiţii prin mijloace demagogice. În USR s-a ajuns la situaţia în care până şi ideologia de partid (doctrina) a fost manipulată şi tranformată într-un monopol al conducerii administrative (care ar trebui să se ocupe numai de management temporar). Până când nu se liniştesc apele, USR-ul nu va fi capabil să producă o strategie sau să negocieze fără a fi traşi pe sfoară. Marea dilema a USR-ului este că motivaţia membrilor se evaporează, şi fără membri entuziaşti nu poate fi atras electoratul la urne.

Încăpăţînarea pentru poziţionarea de centru-dreapta a conducerii USR este paradoxală, considerând că asemenea etichetări sunt oricum superficiale faţă de realitate şi abstracte faţă de votanţi. Dreapta politică este istoric deja monopolizată de PNL. Foarte mulţi membri USR sunt de fapt de centru (i.e. doresc să existe un echilibru între nevoia de promovare de capital privat şi grija faţă de omul neajutorat, între drepturile patronatului şi ale muncitorului, între inflaţie şi indexare, între investiţii şi cheltuieli sociale) şi pentru că grijile omului sărac bântuit de nevoi sunt importante în opţiunile electorale ale românilor.

O mare dilemă a conducerii USR este că nu pot să oprească opoziția internă doar prin politica pumnului în gât, fără hemoragie şi fără scădere de entuziasm. Pe scurt, nu pot să menţină puterea absolută în partid fără a pierde electorat.

USR-ul ar dori să nu mai scadă în preferinţele electorale (pragul psihologic de catastrofă pare a fi 10%), să nu fie înghiţiţi de PLUS înainte de a pune piciorul în prag, să oprească hemoragia din partid şi să obţină disciplină şi unitate, dar cu echipa Barna la conducere, alegeri anticipate (ca să ajungă la guvernare cât mai repede), alegeri locale în două tururi (cam greu de realizat acum după ce au fost păcăliţi), Primăria Bucureşti şi să ia suficiente procente în Parlament ca să forţeze mâna PNL-ului.

Cu ce s-a ales PLUS-ul? Un partid mic, mesmerizat de personalitatea lui Cioloş. PLUS are o dilemă: riscă să nu ajungă în Parlament dacă nu fuzionează cu USR-ul. Dar USR-ul este un partid lovit în aripă, care mai are puţin şi scade sub 10%. Cioloş a fost rece şi calculat atunci când nu a dorit să participe la guvenul Orban I. Românii au fost derutaţi de declaraţia de refuz de guvernare după Viorica, dar oalele sparte le-a platit până la urmă USR-ul (care, lipsiţi de obiective rezonabile şi strategie, au încasat-o). PLUS este un partid care merită urmărit mai departe, pentru că membrii lui nu suferă de extremismul opinionat al USR-iştilor.

Cu ce s-a ales ALDE? Dacă nu face o schimbare de traiectorie, ALDE e probabil mort. ALDE încă mai plateşte oale sparte de pe vremea cârdăşiei cu PS-Dragnea. Tăriceanu se comportă ca o cocotă care a îmbătrânit pe trotuar și nu a apucat să devină madamă. Îşi oferă graţiile ofilite oricui e dispus să cumpere, dar clienţii nu dau buzna. Din toată politica românească, ALDE e partidul cel mai lipsit de o ideologie sau doctrină. Tăriceanu ar fi dispus să îşi vîndă partidul pe o mână de galbeni oricui îi va mai asigura un post de parlamentar. În mintea domnului Tăriceanu, chiar şi un singur post ar fi destul, dar colegii de partid nu par să îi aplaude ideile.

Cu ce s-au ales românii? Electoral vorbind, alegerile în două tururi erau singurul lucru care conta cu adevărat pentru poporul român. Din fericire pentru mafioți, electoratul este astăzi amorțit şi nu îi mai pasă de numărul de tururi, de stânga sau dreapta, reformist sau conservator. Tot ce vrea acum românul este să funcţioneze primăriile, salariile şi pensiile, autobuzele şi trenurile, curentul şi căldura.

Aici este şi călcâiul lui Ahile. Populaţia s-a resemnat şi a devenit apatică. În 2018, atunci când ne luptam cu Dragnea, inamicul era clar: ştiam unde să trimitem „plăcuţa suedeză”. Acum însă, când fiecare partid dă vina pe celelalte, inamicul a devenit abstract. Pisica răspunderii e pasată între PSD şi PNL. Încă mai există dorinţă de schimbare, dar nu mai avem suflul să o impunem. Românii de rând s-au blazat pe obiective triviale: banii de benzină, cum umplu coşu cu de-ale gurii, de unde lemne de foc şi dacă a mai dat gol echipa favorită?

Înlocuirea Rumegătoarei de Videle cu Ludovic Orban a aprins o scânteie de speranţă. Dar după trei luni de Anisie, Vela, Bode şi Predoiu, speranţele s-au tuflit la loc. Dosarele mari din justiţie zac mai departe prin sertare, pensiile nesimţite au rămas cum erau, s-au întors numirile pe ochi frumoşi în posturi grase, sănătatea şi învăţământul tăiate la porţie, criteriile de alegere ale procurorilor strecurate pe sub mânecă, a aparut şi o ordonanţă aberantă care confuzează medicina de stat cu cea privată, iar autostrăzile nu au avansat niciun centimetru.

Domnule Orban, cât de greu o fi fost să daţi Ordonanţa de Urgență despre alegeri în două tururi încă din luna decembrie? Cât de greu era să asfaltaţi ultimii 20 de kilometri între Comarnic şi Săcele? Să lichidaţi WC-urile împuţite şi ruşinoase din curtea şcolilor? Cât de greu o fi fost să încercăm și noi în rândul lumii?

Vreţi să ştiţi cu ce s-au ales românii? Cu buza umflată!

Articolul precedentÎnapoi pe Lună cu Artemis
Articolul următorDe ce nu sunt de dreapta?
Cercetător științific la University of Southern California, Los Angeles, USA. A urmat cursurile Universității Bucuresti, American University si University of Cincinnati. Specialist în ecologie, microbiologie și astrobiologie.

Lasă un răspuns