Dimineaţă de Carpaţi. Soarele a răsărit deja, dar ceaţa încă se prelinge în vălătuci albi peste văi şi poieni. Fotografii drumeţi şi-au băut cafeaua şi pornesc către răcoarea munţilor. În pas încet, bat calea de-a lungul lizierii pădurii la vânătoare de imagini. Zapada scârţâie sub bocanci şi le poate deconspira mişcarea, punând în alertă ţinta fotografilor de astăzi. Trofeul zilei, un grup de zimbri carpatini înoptaţi la marginea pădurii.
Odata venită dimineaţa, „bărboşii codrilor” ies la păscut prin poieni. Precauţi, uriaşii pădurilor îşi joacă ultima carte pentru supravieţuire. Mulţi erau odinioară, puţini au mai rămas. Deşi nu au mulţi duşmani naturali, zimbrii pierd teren continuu în lupta cu timpul. Puii le sunt decimaţi de prădători. Adulţii bătrâni sau accidentaţi cad pradă urşilor. Bolile numeroase (de la infecţii la paraziţi) şi lipsa de vitamine, calciu şi sare le sunt adversari. Mai mulţi zimbri mor osteniţi în iarnă decât omorâţi de prădători. Istoric, cei mai mari inamici ai zimbrilor au fost însă, pierderea de habitat şi braconajul.
Sute de ani în urmă zimbrii hălăduiau liber, relicte glaciare în codrii Carpaţilor. Generaţie după generaţie au rezistat, istoria curgând în jurul lor, de cele mai multe ori împotriva lor. Ţări, neamuri şi războaie s-au perindat, fiecare reducând câte un pic din păduri, în nevoie continuă de lemn. Zimbrii s-au refugiat în văgăuni din ce in ce mai îndepărtate, până când toată pădurea a fost cucerită de oameni, şi locurile de refugiu au dispărut. Vestigii ale zimbrilor sălbatici au rezistat până la începutul secolului 20, exterminaţi în final prin braconaj. Ultimul exemplar în libertate a pierit în 1927 în Munţii Caucaz. După războiul al doilea, Europa a intrat într-o perioadă de relativă acalmie şi câteva exemplare au fost aduse din parcuri zoologice în Rezervaţia Haţeg.
Zimbrul European (Bison bonasus) este o rudă apropiată cu bizonul american (Bison bison). Zimbrul nu trebuie confundat cu bourul. Bourul este acela de pe stema Moldovei, specie disparută definitiv. Bourii arătau ca nişte vaci sălbatice cu păr rar şi scurt, coarne groase şi lungi şi trăiau mai ales în zone de şes şi mlaştini. Zimbrii au un aspect mai masiv, cu piept mare, coarne mai inguste, scurte şi rotunjite. Ating o greutate de 800-1000 kg la maturitate şi sunt adaptati la supravieţuire în condiţii de teren accidentat, păduri alpine şi iarnă grea. Blana groasă le acopera pieptul, cocoaşa şi capul şi formează o barbă distinctivă. Masivitatea corpului este o adaptare care permite zimbrilor să conserve căldură în timpul iernii şi îi protejează de prădatori.
Grupurile de zimbri sunt formate din femele, viţeii lor şi masculi tineri. Masculii adulţi, mai mari şi încrezători, pot deveni solitari şi cutreieră câteodată la zeci de kilometri de grupurile de femele. Femelele ating maturitate la 3-4 ani, după care nasc viţei până la aproximativ 18-20 de ani. Nasc de obicei un singur viţel pe an, mărimea şi sănătatea lui dependente de abundenţa hranei din anul precedent şi de starea generală de sănătate a mamei. Primul an de viaţă este cel mai vulnerabil pentru zimbri, pentru că juvenilii sunt fragili în comparaţie cu adulţii, şi pier răpuşi de prădători şi foame în iernile foarte grele.
În România, cu o populaţie mare de urşi, este inevitabil ca în viitorul apropiat unii zimbri bătrâni şi bolnavi să cadă pradă urşilor. Deocamdată, cele doua specii (zimbri şi urşi) interacţionează puţin una cu alta, pentru că cei mai mulţi zimbri sunt protejati în rezervaţii. Ca temperament, zimbrii sunt de obicei precauţi şi evită zone cu zgomot. Cei tinuţi în captivitate par indolenţi, nişte rumegatoare leneşe, dar impresia e amăgitoare. Zimbrii pot deveni brusc agresivi, mai ales atunci când sunt confruntaţi din apropiere sau pentru protejarea viţeilor. Au un talent în a se fofila prin desişuri şi păduri. Rangerii se trezesc deseori cu un întreg grup de zimbri dispăruţi dintr-o zonă, mutaţi peste noapte în alte poieni şi văgăuni unde se simt mai in siguranţă. Cea mai eficientă metodă de monitorizare este cu radio-transmiţătoare.
Extincţie
Până în 1900, ultimele grupuri izolate de zimbri au supravieţuit în Rusia, Polonia, Ucraina, Lituania şi România. Intre cele doua războaie, doar cateva zeci de zimbri mai rămăseseră în lume (în parcuri zoologice) şi se părea că istoria îi va şterge cu buretele. După razboiul al doilea însă, atunci când Europa a intrat în relativă stabilitate, a urmat o perioadă de reproducere în semi-captivitate. După revoluţiile din 1989, a avut loc o re-învigorare a speciei. Multe terenuri, munţi, dealuri, păduri şi păşuni montane au intrat în proprietate privată, in multe zone s-a oprit exploatarea forestieră. Exemplare de zimbru au fost aduse şi în România pentru aclimatizare în arii protejate. După 2003, unele exemplare au fost eliberate în natura, şi in prezent efectivele cresc cu o rată de 12-14% pe an.
La scară istorică, unul dintre cele mai mari riscuri ale speciilor ameninţate sunt managerii publici în perioade de instabilitate financiară. În aceste perioade, priorităţile economice domină bugetul statului. Acesta se transformă peste noapte într-un îngrijitor neglijent, care face minimum posibil, şi nu ceea ce trebuie, pentru a salva ecosisteme şi specii ameninţate. Problema nu este doar că din lipsa de resurse statul face prea puţin faţă de ce este necesar, dar şi că statul monopolizează deseori subiectul a fi protejat (fie el ecosistem sau specie), ceea ce stânjeneste iniţiativele private. Cazul tipic în România este distrugerea lostriţei (singurul somon de apă dulce din Europa) care se petrece sub ochii indolenti ai statului. Paradoxal, există foarte multe exemple în care salvarea unor specii din pragul extincţiei a avut loc cu succes în sanctuare private, sub managementul unor fundaţii de caritate. Salvarea zimbrului în România este un asemenea exemplu.
Bottleneck
În anul 2000 s-a ajuns la un total de 3600 zimbri în lume. Specia rămâne totuşi ameninţată, pentru că toate examplarele de astăzi sunt înrudite între ele. Derivată din doar 12 ancestori, diversitatea genetică a zimbrului este îngrijorător de mică. În biologie acestă situaţie se numeşte „bottleneck effect” (în română: „efect de pâlnie genetică, ca o gura de sticlă”). Este cazul în care o specie se apropie foarte mult de pragul de dispariţie, doar câteva exemplare supravieţuiesc, după care numărul lor creşte din nou. În acest fel, toţi indivizii speciei devin rude apropiate, la fel de vulnerabili la boli şi factori de mediu. O singură boală infecţioasă sau o schimbare climatică minoră, poate atunci să extermine toată specia.
Cazurile cele mai faimoase de „bottleneck” sunt cunoscute la ghepardul din Africa şi la elefanţii de mare din emisfera nordică, unde toţi indivizii sunt rude apropiate. Tigrii, rinocerii, leopardul zăpezilor, pumele de Florida şi elefantii asiatici se apropie şi ei de aceasi soartă. Vor ramâne vulnerabili chiar şi dacă sunt salvaţi de la extincţie.
Salvarea speciilor intrate in stare de „bottleneck” depinde de o diversificarea genetică cât mai rapidă şi, preferabil, cât mai puţine schimbări de mediu. Programe de reproducere, colonizare in zone geografice cat mai largi şi protecţia de vânătoare sunt primele masuri pentru salvarea acestor specii. Însă, pentru creşterea diversităţii trebuie sa aiba loc şi o selecţie naturală.
Zimbrii trebuie să fie eliberati din grădini zoologice şi să ia calea sălbăticiei (acolo unde sunt selectaţi de Mama Natură pe bază de vigoare, climă locală, prădatori şi boli). Ţările care mai au încă pădurile şi munţii sălbatici necesari pentru zimbri sunt Belarus, Lituania, Rusia, Polonia, Ucraina şi România. Situaţia zimbrilor nu e deloc roză. In Ucraina, populaţia de zimbri este în scădere. Inamicul cel mai mare pentru zimbri este pierderea de habitat şi interactia cu activităţi umane (construcţii, şosele, căi ferate, zgomot, turism, exploatări forestiere, braconaj şi vite bolnave).
Revenire
În prezent, cei mai mulţi zimbri în populaţii stabile se găsesc în Polonia (1900 indivizi), 1400 în Belarus şi 460 în Rusia. România a atins 113 indivizi în 2020, efectivele cresc şi avem un potenţial teoretic de a găzdui mai mult de 1.000 de zimbri.
Pentru amatorii de drumeţii, fotografii şi natură, zimbrii României pot fi admiraţi în Parcul Naţional Dragoș-Vodă (Vânători, Neamț), Rezervația Neagră (Bucșani, Dâmbovița), Rezervația Valea zimbrilor (Vama Buzăului, Brașov) şi în Pădurea Slivuţ (Haţeg).
Pentru cine are noroc, zimbrii sălbatici vor putea fi văzuţi în munţii Țarcu, Poiană Ruscă şi Făgăraş. În mare parte, revitalizarea zimbrilor în România se datorează unor rezervaţii private, cu conditii de semi-sălbăticie şi proiecte europene (ca LIFE RE-Bison şi altele).
Cum să ajutăm zimbrii?
Cea mai bună strategie de salvare a zimbrilor este protecţie de habitat, re-colonizare, supraveghere, protecţie de la braconaj, monitorizare veterinară şi culling (îndepărtarea indivizilor bolnavi) şi asistenţă ecologică prin hrană distribuită atunci când iernile sunt deosebit de aspre. Amatorii pot ajuta şi ei: prin publicaţii despre starea şi problemele zimbrilor, vizitarea rezervaţiilor, donaţii şi voluntariat. Parcurile naturale şi zimbrii liberi au nevoie de furaj, sare, amenajari de perimetre, vaccinuri, monitorizare veterinară, echipamente de captură, tranchilizare, translocare şi comunicaţie, mijloace de urmarire radio şi video.
România are deocamdată puţini zimbri şi zone naturale în care îi putem proteja. În cazul zimbrilor, situaţia este aşa de dramatică încât sensitivizarea publicului (prin mediatizare, fotografii, documentare, postari, articole, filme, etc.) a devenit instrument esenţial de salvare. Turismul ecologic şi parcurile naturale scoase din circuitul economic de exploatare a lemnului sunt cel mai bun mijloc de a securiza supravieţuirea zimbrilor.