Se împlinesc astăzi 144 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși și găsesc acum, aici, momentul potrivit pentru a povesti două întâmplări din viața mea, petrecute cu peste 40 de ani în urmă.

Prin 1972 sau 73 aveam un coleg la serviciu, un inginer proaspăt absolvent de facultate, originar din Târgu Jiu. Era stimat de toți colegii pentru că a terminat facultatea cu 10.

Pentru că în acele vremuri nu aveam un serviciu prea solicitant, ne întindeam uneori la discuții care durau și câteva ore. Așa am ajuns să vorbim și despre Brâncuși. Eu eram un mare admirator al lui Brâncuși, el era din Târgu Jiu, așa că aveam ce discuta. El nu înțelegea nimic din lucrările lui Brâncuși și acesta era motivul pentru care ne contram și nu-mi plăcea, că macar dintr-un sentiment patriotic local nu-l aprecia pe marele nostru artist care a lăsat în orașul natal al colegului meu acel inegalabil ansamblu de sculpturi.

La un moment dat mi-a pus o întrebare: „spune-mi tu de ce este atât de mare Brâncuși?” Am amuțit. Mi-am dat seama atunci că nu sunt în stare să-i răspund la întrebare.

Mi-a fost rușine și am hotărât să citesc tot ce prindeam despre Brâncuși. Am cerut cărți de la prieteni, am luat de la bibliotecă și am cumpărat din librării. Am făcut rost și de un set de diapozitive cu lucrările lui Brâncuși, set pe care-l mai am și acum.

Având atâtea materiale, într-un an, nu-mi amintesc exact 1976 sau 77, am ales să fac o seară Brâncuși în sala studio a cineclubului nostru de la Clubul Siderurgistul. Știam deja foarte multe despre artist dar nu știam în acel moment că de fapt nu-l înțelegeam.

A venit seara aceea, cred că totuși era anul 1976, la o sută de ani de la nașterea lui. Sala era plină, nu era o sală mare, încăpeau în jur de 20-30 de persoane. Acolo Zoly Szalkay organiza seri de auditii muzicale, ne întâlneam cu personalități din lumea filmului, chiar și cu ministrul George Macovescu am avut o întâlnire în acea sală.

Cu un aspectomat proiectam diapozitive pe ecran dublate de un fond sonor.

Trebuie să spun că două dintre maximele lui Brâncuși mi-au plăcut foarte mult.

Prima: „Când ai încetat să mai fii copil ai murit demult”.

Și a doua și cea mai importantă, „Nu căutați formule magice, mistere. Ceea ce vă dau eu este bucurie pură!”.

Ei, citind atât de mult despre Brâncuși am constatat că fiecare critic încerca să vină cu ideile lui originale, căutau în opera lui Brâncuși „formule magice, mistere”…

Eu am ales să caut „bucurie pură”. Dar nu știam cum să caut asta. În muzică, în pictură e mult mai simplu.

Dar în seara aceea, când rulam pe ecran lucrările lui Brâncuși, instantaneu mi-au venit în minte ultimele versuri din poezia „Oul dogmatic” a lui Ion Barbu, un alt titan al culturii române:

… „Că vinovat e tot făcutul, / Și sfânt, doar nunta, începutul”.

Am avut o revelație atunci, așa cum de puține ori în viață i se poate întâmpla unui om! Poetul, compozitorul, pictorul, sculptorul ÎNCEPUTURILOR! Acesta este Brâncuși!

În acel moment îmi venea să strig, s-audă toată lumea cine este Brâncuși! Auzeam atunci poezii nescrise încă, auzeam în același timp o muzică necompusă încă de vreun pământean! Poate că ar trebui să mă opresc aici pentru că nu găsesc cuvinte să descriu bucuria pe care am simțit-o atunci.


Constantin Brâncuși s-a născut într-un bordei din lemn, așa cum de mii de ani erau bordeiele în care s-au născut românii ce locuiau pe aceste meleaguri.

În diminețile însorite de vară iesea desculț prin iarba umedă de rouă. Asculta corul nesfârșit al păsărelelor și cântecul cocoșului ce-i vestea ÎNCEPUTUL unei zile noi.

Privind lucrările lui, majoritatea sunt simboluri ale ÎNCEPUTULUI:

… „Că vinovat e tot făcutul, / Și sfânt, doar nunta, începutul”.

Lasă un răspuns