Cu nouă luni în urmă, prietenul meu Sorin Istrate se hotărâse să candideze pentru consiliul local din Năsăud. M-am oferit să-l ajut să-și clarifice mesajul electoral. Eu cred că elaborarea unui mesaj electoral coerent și realist este partea creativă (și interesantă) a unei campanii electorale.
I-am sugerat sa se concentreze pe o idee legata de Nasaud. Ceva important si unic orasului sau, si apoi vom dezvolta ideea impreuna.
Ideea lui a fost sa plece de la traditia locala a orasului Nasaud – care este cunoscut drept „orasul academicienilor” – si de aici sa se concentreze pe dezvoltarea invatamantului local. Mi-a placut foarte mult ideea. Inteleg invatamantul foarte bine – mai ales cum se leaga educatia pre-universitara de cea universitara. Sunt de douazeci de ani cadru universitar in Statele Unite. Urmaresc atent felul in care evolueaza tehnica si tehnologia. Sunt desigur implicat in adaptarea pregatirii studentilor nostri pentru viitorul automatizat, robotizat, si gestionat prin date.
I-am propus lui Sorin sa ne gandim la un set de activitati, care sa complementeze educatia din scoli prin module ce combina specificul si civismul local, ideile antreprenoriale, conceperea si implementarea de design, culegerea si prelucrarea datelor, ingineria si stiintele aplicate. Proiecte care sa aduca educatia copiilor din Nasaud mai aproape de nevoile lor si de nevoile zilelor noastre.
Între timp planurile referitoare la candidatură s-au schimbat. Dar ideea a rămas.
Planul nostru a aparut spontan. A fost un mini-moment “A-ha!”. Ceea ce numim aici „sudden insight”. Sau „serendipity”. Mi-am dat ulterior seama ca ideea noastra spontana se leaga de cateva lucrari academice pe care le-am citit despre „smart shrinkage”.
„Smart shrinkage” se refera la localitatile ce pierd o parte semnificativa a populatiei lor. Studii serioase arata ca diferenta intre localitatile care se adapteaza bine (la pierderea populatiei) si cele care sufera este calitatea capitalului lor social. Capitalul social descrie sentimentul de apartenenta la comunitatea locala. Cu cat este acest sentiment mai puternic, cu atat calitatea vietii scade mai putin. Localitatile cu capital social dezvoltat pierd mult mai putin din calitatea vietii lor atunci cand populatia lor scade semnificativ.
Impreuna cu Sorin redescoperiseram empiric un posibil proiect legat de „smart shrinkage”. Ne propuneam sa crestem capitalul social din Nasaud pornind de la traditia locala de „oras al academicienilor” ca sa intarim apartenenta la comunitatea locului prin activitati care ar fi modernizat educatia din oras.
Capitalul social și legătura lui cu dezastrele „bune” și dezastrele „rele”
Poate surprinde ca este nevoie de un capital social robust, adica de legaturi trainice intre oameni, pentru ca viata lor sa nu se degradeze semnificativ, atunci cand lumea pleaca masiv dintr-un loc.
Plecarea masiva este intodeauna rezultatul unor cauze traumatice: cel mai des disparitia unui angajator major sau uneori un dezastru natural. O inundatie majora, asa cum a fost in New Orleans dupa uraganul Katrina.
Cauza traumatica genereaza apoi in secventa o serie de consecinte, care se amplifica si se accelereaza reciproc. Se reduce astfel rand pe rand si mai mult calitatea vietii in acel loc.
Sa luam drept exemplu Hunedoara, locul unde m-am nascut. Inchiderea Combinatului Siderurgic a creat o multime de someri si pensionari, a redus veniturile populatiei, a scazut puterea lor de cumparare, a scazut preturile la locuinte. Fondurile Primariei au fost insuficiente pentru intretinerea corespunzatoare si modernizarea infrastructurii. Parcuri si spatii verzi au fost neglijate, s-au inchis scoli, au fost abandonate cladiri. Intregul centru vechi arata acum ca dupa un bombardament.
Paradoxul trist este ca un oras semi-abandonat este mult mai scump de intretinut decat unul umplut in intregime.
Acest ciclu al depresiei urbane se auto-amplifica continuu. Familiile isi incurajeaza copiii sa se mute in orase mai mari si mai prospere, Sibiu, Cluj, Timisoara. Sau pleaca in strainatate, iar copiii care s-ar fi nascut in Hunedoara se nasc in alta parte.
Dar un rau nu vine niciodata singur. Un studiu mai vechi din Statele Unite arata cum o comunitate lasata de capul ei sfarseste prin a se antagoniza. Fiecare grup demografic il invinuieste pe celalalt pentru situatie.
Studiul de care spun este despre comunitatea de la Three Mile Island, si situatia de acolo dupa accidentul nuclear din anii 80.
Freudenburg si Jones analizeaza starea psihologica creata de dezastre, fie ele produse de natura, fie ele create de mana omului. Felul in care oamenii proceseaza cele doua tipuri de dezastre este foarte diferit. Dezastrele naturale, mai ales inundatiile, au un efect pozitiv asupra gradului de coeziune al comunitatii. Oamenii sar unul in ajutorul altuia.
Exista in general consensul ca dezastrul nu a fost vina nimanui. Sau cum spun aici, a fost „an act of God”. Nivelul de altruism creste, la fel si gradul de colaborare. Majoritatea participa activ la repararea stricaciunilor dupa calamitatea naturala. Astfel imi aduc aminte de inundatiile din Deva in vara anului 70. Unchii mei au pus umarul la construirea barajului care protejeaza orasul de revasarea Muresului.
Psihologii ne spun ca dezastrele naturale sunt precum a „social sponge”. Un burete care absoarbe „murdariile” cognitive si emotionale ale unei comunitati.
Dezastrele facute de mana omului sunt insa alta mancare de peste. Perceptia oamenilor este ca ele ar fi putut fi evitate, daca cineva nu ar fi gresit grosolan. Poate o greseala in proiectarea tehnologiei, in folosirea ei, in intretinerea ei, in organizarea intregului proces. Dezastrele tehnologice sunt rezultatul incompetentei. Iar incompetenta trebuie pedepsita.
Daca dezastrele naturale creaza o atitudine de colaborare si intrajutorare intre oameni, dezastrele tehnologice indeamna imediat imaginatia oamenilor la gasirea vinovatilor. Cum cauzele nu sunt niciodata limpezi, iar lucrurile sunt intotdeauna amestecate si impletie intre ele, diferiti oameni identifica diferiti vinovati.
Fiecare crede ca intelege corect radacina raului. Mult mai bine ca altii. Asta produce un prim clivaj intre membrii aceleiasi comunitati. Acest clivaj creste apoi cand vine vorba de identificarea solutiilor pentru eliminarea distrugerilor produse.
Din cauza opiniilor diferite care sunt deja create (speculand despre vinovati), fiecare are impresia ca punctul sau de vedere nu este luat in considerare, preferate fiind ideile altora. Asta creste bineinteles gradul de frustrare si mai mult. Apare perceptia de neputinta. Iar vinovatii nu mai sunt doar cei care au produs dezastrul tehnologic, ci si cei din alte straturi demografice. Cei care au alte opinii si beneficiaza de mai mult ajutor si intelegere. Antagonizarea grupurilor sociale incepe sa se revarse si in alte directii, chiar daca nu au prea multa legatura cu cauzele identificate de lume.
Neincrederea fata de cei diferiti odata creata nu mai poate fi ingradita sau redusa chiar asa de usor. Nu este un buton pe care-l schimbi in pozitia de oprit. Neincrederea devine explicatia universala pentru orice necaz si pentru orice frustrare viitoare. Antagonizarea inradacinata intre oameni devine o problema infinit mai acuta si mai paguboasa decat dezastrul tehnologic initial.
Ce descrie lucrarea de mai sus este ce vad in Hunedoara si in alte locuri similare din Romania. Grupurile demografice sunt antagonizate unele impotriva altora. Tineri vs. seniori. Educati vs. cei cu scoala mai putina. Etniile diferite, cei cu preferinte politice deosebite. cei din tara vs. cei din afara. Cei cu serviciu stabil vs. cei care traiesc din ajutoare sociale. Cei care sunt platiti de la buget vs. cei care lucreaza in mediul privat. A fi diferit devine motiv de neincredere si de conflict civic.
Comunitatea din Hunedoara a fost lasata de izbeliste atunci cand s-a inchis Combinatul Siderurgic. Cam ca peste tot unde s-au facut „restructurari” masive ale economiei locale. Odata cu Combinatul a disparut principalul stalp economic in jurul caruia se structurase si crescuse orasul. Ca peste tot, nu a existat nici o strategie gandita, care sa reduca socul psihologic abatut asupra populatiei locale. Fiecare s-a descurcat cum a putut. Precum l-a dus capul si ce a vazut la altii din jurul sau.
Lumea din oras a identificat repede incompetenta politica si coruptia drept principalii vinovati pentru noua mizerie abatuta asupra lor.
Au aparut „antrepenorii” locali care au facut bani frumusei vanzand Combinatul Siderurgic la fier vechi. Bucata cu bucata. Este greu de imaginat cum fierul vechi a putut inghiti atata industrie locala. Unul din cele mai mari combinate din tara. Dar l-a inghitit. Odata cu Combinatul au disparut rand pe rand cinematografele din oras, Casa de cultura, echipa „Corvinul”, clubul „Constructorul”, cam tot ce era liantul care dadea o identitate si un motiv pentru a te simti atasat locului. Multi localnici cred astazi ca dezastrul s-ar fi putut evita, daca ar fi existat…
Dezastrul care s-a napustit asupra Hunedoarei nu este unul tehnologic, precum cel de la Three Mile Island unde s-a „bușit” o centrala nucleara. Dar a fost totusi unul facut de mana omului.
Exact precum ne explica Freudenburg si Jones in lucrarea lor, hunedorenii au incercat sa gaseasca o explicatie rationala pentru dezastrul prin care au fost obligati sa treaca fara voia lor. Nimeni nu si-a exprimat responsabilitatea pentru mizeria lor. Nimeni nu si-a exprimat compasiunea. Dimpotriva. Am auzit nenumarate comentarii ale unora din afara orasului care spuneau la vremea respectiva ca „Combinatul Siderurgic trebuie sa dispara. Este industrie energofaga. A fost construit artificial de comunisti.“
Clivajul s-a format initial intre cei care doreau inchiderea Combinatului (pentru ca este finantat pe banii intregii tari) si localnici, care erau beneficiarii Combinatului. Apoi el s-a transformat rapid in clivaj intre diferitele grupuri de localnici. S-au creat doua tabere: cei care cereau ca statul sa introduca programe sociale cat mai ample, si cei care doreau terminarea lor in intregime. Acest clivaj intre „intretinuti” vs. „intretinatori” s-a metamorfozat continuu, una din incarnarile sale curente fiind binecunsocutul slogan – „asistatii sociali trebuie pusi la munca” (desi toate studiile arata ca o astfel de obligativitate produce si mai multa saracie urmata de cheltuieli si mai mari de la buget).
Reactiile oamenilor la nevoile civice curente sunt acum cat se poate de antagonizate si de divergente. Lumea s-a grupat in „echo chambers”, adica comunitati care repeta ideile pe care fiecare vrea sa le auda. Realitatea nu mai conteaza, conteaza doar ca cei din grupul tau sa clameze aceleasi idei.
Altruismul a devenit o slabiciune de caracter. Implicarea civica o pierdere de vreme. Orasul este incremenit in idei prafuite, impanate uneori cu lozinci despre nu stiu ce maretie si imens talent local. Acesta este momentul in care realitatea locului nu mai poate fi separata de iluzie si dorinta. Explicatia pentru mizeria si saracia locala este ca „asa este peste tot”. Este asemenea prostiei pe care am auzit-o pe vremea lui Ceausescu, dupa vreo trei ore de stat la coada la ulei si zahar: „Sa nu ne mai plangem atat. Ar putea fi si mai rau”.
Povestea orașului Ostrava
Povestea Hunedoarei si a altor orase industriale din tara nu este singulara. Fenomenul depopularii masive nu este nou sau unic Romaniei. El se intampla peste tot in fosta Europa comunista, dar se intampla si in SUA – vezi orasul Detroit care a pierdut cam jumatate din populatia sa, sau Iowa si Dakota de nord, unde exista o migratie puternica de la sate la oras.
Interesant, aceste state nu vad un pericol inlocuirea populatiei plecate cu populatii de refugiati. De exemplu, din Siria sau Bhutan. Sunt dificultati cu integrarea refugiatilor, dar in acelasi timp exista numeroase agentii si programe care ajuta adaptarea si integrarea lor in societate.
Dar un caz asemanator Hunedorii este orasul Ostrava din Cehia. Ostrava este cam de doua ori si jumatate mai mare in populatie, dar a fost inainte de 1990 tot un oras bazat pe industrie grea, siderurgie, minerit, fum, praf… Extrem de multe paralele, inclusiv centrul vechi ciuruit de cladiri parasite.
Un studiu din 2019 prezinta felul in care Ostrava a reactionat la depopularea masiva ce s-a creat cand industria locala a inceput sa se inchida. Progonoza autorilor este ca populatia va continua sa scada, astfel incat peste treizeci de ani, in 2050, orasul se va reduce la marimea lui din 1950. Si asta chiar daca economia locala a inceput sa-si revina, pe masura ce investitorii externi au deschis fabrici noi in locul celor comuniste disparute.
Calitatea vietii din Ostrava a scazut continuu pentru ca fondurile orasului au fost insuficiente pentru a-i repara infrastructura, parcurile, si cladirile din centrul istoric. Suprafata orasului a continuat paradoxal sa creasca, desi populatia a scazut. Asta pentru ca patura norocosilor care au prosperat s-a mutat in proprietati comfortabile, situate pe suprafete generoase. Simultan, a crescut numarul caselor abandonate sau degradate.
Studiul cehilor arata ca costurile primariei au crescut foarte mult odata cu suprafata orasului, si deci cu scaderea densitatii populatiei. Explicatia lor este simpla: primaria a trebuit sa se ocupe de o suprafata mai mare cu venituri mai putine din taxe.
Precum in Romania, administratia locala din Ostrava a insistat pe un discurs politizat sugerand ca populatia plecata trebuie convinsa sa se intoarca.
Realitatea este insa ca nimeni pana acum in istorie nu a reusit sa inverseze depopularea. Adica sa aduca plecatii inapoi. Emigrantii italieni nu s-au intors in Italia. Nici irlandezii. Foarte probabil nici cei plecati din Ostrava.
In Ostrava, la fel ca in Hunedoara, majoritatea plecatilor sunt tineri. Noile lor patrii le ofera servicii si confort social, care contracareaza suficient durerea produsa de despartirea lor de locurile natale. Statisticile arata ca impreuna cu veniturile mici, emigrantii detesta mai ales calitatea proasta a serviciilor din locurile pe care le-au parasit.
Insistenta politicienilor si ale administratiilor de a pedala pe o singura strategie, ideea de a-i reintoarce pe emigranti, are in final un efect negativ: se risipesc bani, timp, si energie cu un plan care a-priori nu are cum reusi. In final, insuccesul este rationalizat inca odata prin crearea unui clivaj, a unei noi antagonizari, intre cei plecati vs. cei ramasi.
Nu am gasit un studiu asemanator celui de la Ostrava repetat pentru Hunedoara (sau orice alt oras asemanator din Romania). Totusi, fara astfel de date si studii, nu poti administra intr-un mod care sa rezolve problemele concrete ale oamenilor. Lucrarea cehilor arata limpede ca desi economia locala se intareste, asta nu inseamna ca creste si calitatea vietii. Ori calitatea vietii este ce conteaza in final.
C4 si importanta capitalului social pentru calitatea vietii
Depopularea nu condamna neaparat pe cei ramasi la conditii proaste de viata. Orice comunitate vrea sa aiba senzatia ca este in control, ca opinia ei conteaza in luarea deciziilor. Toti membrii vor sa simta ca nu sunt uitati si lasati balta, atunci cand se hotarasc prioritatile comunitatii.
De aceea calitatea vietii este corelata puternic cu capitalul social, adica legaturile (coeziunea) intre diferitele grupuri demografice, si mai putin cu economia locala. Economia locala nu este un parametru important in crearea senzatiei ca o comunitate este in control. Business-urile au propria lor agende, si ele se muta atunci cand un alt loc devine mai profitabil. Un business nu face neaparat parte din tesatura sociala a unei comunitati.
O comunitate este precum un scaun cu patru picioare, „picioarele” fiind populatia sa, geografia si resursele locului, economia locala, respectiv institutiile prin care se auto-administreaza, inclusiv primarii si organizatii civice. Este nevoie de patru picioare solide pentru ca scaunul sa duca o greutate mare fara sa se rastoarne sau sa se franga. Cand unul din picioare se rupe, scaunul se clatina, dar poate inca sta in picioare, atata timp cat nu punem greutate pe piciorul rupt. In fine, daca doua picioare sunt rupte, indiferent care din ele, scaunul se rastoarna cu siguranta.
Comunitatea din Hunedoara a pierdut trei „picioare” din patru. Si-a pierdut intai economia locala. A avut parte de administratii depasite de complexitatea trecerii de la socialism si economia de stat la democratie si economie de piata. Si-a pierdut o mare parte din populatia tanara. Dar mai dramatic, si-a pierdut practic toata populatia foarte bine pregatita. Au ramas intacte doar geografia locului si resursele care nu au putut fi furate. Ma refer mai ales la Castelul din Hunedoara.
Intrebarea este desigur – cum pot fi reparate cele trei picioare rupte pornind de la unul singur ramas intreg?
Studiile sociologice arata ca un capital social sanatos este conditia cea mai importanta in pastrarea calitatii vietii, atunci cand o localitate pierde mult din populatia sa. Capitalul social are doua componente: nivelul de inchegare intre cei din acelasi segment demografic, dar și mai important, nivelul de inchegare intre segmentele demografice diferite. Acesta din urma este cel mai important pentru ca o comunitate sa fie rezilienta la greutati.
Din pacate, capitalul social este exact ce lipseste comunitatilor din tara. Nivelul civic este inexistent, iar antagonizarea grupurilor demografice este maxima. Este astfel putin probabil ca atasamentul pentru o comunitate sa compenseze serviciile proaste si administratia incompetenta atata timp cat capitalul social ramane minuscul.
Totusi, cresterea capitalului local ramane singurul loc de unde poate incepe repararea „picioarelor” rupte pentru ca „scaunul” comunitatii sa poata sta iarasi pe picioarele sale. Cei din Iowa s-au orientat spre proiecte bazate pe arta ca metoda de intarire a identitatii locale. Educatia este o alta oportunitate foarte atractiva. Si foarte realizabila in Romania.
Am sa revin acum la ideea cu care am inceput articolul. Si anume ideea mesajului electoral al prietenului meu pentru orasul Nasaud – mai precis, continuarea traditiei de oras al academicienilor prin activitati moderne de educatie, modelate dupa initiative similare din SUA, activitati care sa pregateasca mai bine tinerii pentru viata intr-o schimbare tot mai rapida. Si de ce nu, sa creasca urmatoarea generatie de academicieni din Nasaud.
Ce sugerez eu aici sunt crearea de activitati care sa complementeze invatamantul din scoli prin module ce combina specificul si civismul local, ideile antreprenoriale, conceperea si implementarea de design, culegerea si prelucrarea datelor, si ingineria si stiintele aplicate. Acestei filosofii i-am spus „C4 – caracter, curios, compent, creator.” Cred ca acestea sunt principalele elemente pe care aceasta initiativa trebuie sa se concentreze.
- Educarea caracterului se va realiza prin activitati civice. Copii si tinerii vor fi educati despre istoria, obiceiurile si traditiile locului, despre folclorul local, despre diversitatea etnica, religioasa si economica. Ei vor fi educati despre nevoile si lipsurile diferitelelor grupuri demografice. Despre nevoile intregii comunitati. Vor exista activitati organizate prin care copiii si tinerii vor interactiona cu populatia adulta si cu cei in varsta pentru a intelege unde ei ar putea da o mana de ajutor care sa conteze. Este foarte probabil ca aceste activitati vor creste nivelul lor de compasiune si de intelegere fata de altii, responsabilitatea si implicarea civica.
- Educarea curiozitatii se va realiza prin proiecte care sa stimuleze creativitatea si initiativele copiilor si ale tinerilor. O hiba imensa a invatamantului romanesc dintotdeauna este ca se bazeaza doar pe asimilarea cunostintelor traditionale. Nu exista oportunitati educative prin care tinerii sa invete cum sa identifice oportunitati realiste, carora apoi sa le dea viata. Dincolo de cultura improvizatiilor, nivelul de creativitate si numarul inventiilor care s-au dovedit utile sunt ingrijorator de scazute. Invatamantul romanesc educa mai ales replicatori si rebeli inutili. Activitatile noastre vor educa curiozitatea sanatoasa, incurajandu-i pe copii si pe tineri sa fie atenti la nevoile comunitatii si lucrurile care pot fi imbunatatite. Ei vor fi incurajati si mentored sa gandeasca solutii concrete la aceste nevoi locale.
- Educatia competentelor implica pregatirea pentru un viitor automatizat, robotizat, si gestionat prin prelucrarea datelor. Aici spunem ca tinerii trebuie sa fie pregatiti pentru a fi „data workers”. Lucratori cu datele. Modulele educative se vor referi la stiinte applicate, statistica, si introducere in „Machine Learning”.
- Educatia creatorilor presupune ca ideile identificate nu raman doar pe hartie, ci sunt realizate practic si transferate comunitatii spre folosire. Acest tel presupune ca tinerii sa inteleaga procesul antrepenorial, incepand cu definirea scopului de afacere, identificarea posibililor clienti, crearea unui plan de afacere, si atragerea de fonduri.
Este fals sa credem ca invatamantul de stat va reusi sa pregateasca suficient tinerii pentru viitor. El este prea birocratizat de legi si institutii. Reactia sa la o lume ce se schimba tot mai rapid va continua sa fie tot mai lenta si mai intarziata.
Este probabil ca invatamantul de stat sa fie in final cel care ofera doar cunostintele de baza, cele traditionale si clasicizate. Insa cunostintele care se schimba rapid si cele specifice locului vor trebui educate prin alte structuri, precum proiectul C4 de care spun aici.
Activitatile pot fi organizate local de primarii sau de organizatiile civice. Cercurile de la vechile Case ale pionierilor pot fi o analogie simpla la ce sugerez acum.
Reusita unei astfel de initiative va intari cu siguranta nivelul capitalului social al locului. Oamenii se vor simti mai mandri si mai legati de locul lor, pentru ca simt ca au un cuvant de spus la indreptarea nevoilor locale. Se vor crea punti de legatura intre diferitele grupurile sociale si demografice, si odata cu asta va scadea antagonizarea lor.
Astfel, lumea va incepe incet sa se simta mai relaxata si mai conectata de soarta vecinului lor. Si asta inseamna in fond o viata mai buna.