Marea majoritate a publicului nu are pregătire juridică. Doar convingerea că înţelegerea principiilor justiţiei nu necesită diplome aurite, ci doar onestitate şi bun simţ (aceste principii sunt: egalitate în drepturi, libertate cu respect pentru alţii, dreptul la aflarea adevarului, celeritate în aplicarea justiţiei, şi autoritatea scopului legii asupra literei legii).

Dacă impostori ca Iordache, Nicolicea si Şerban Nicolae (cu studii la universităţi de doi bani, la fără frecvenţă sau cu diplome plagiate) pot scrie legile în Romania, nu am nicio îndoială că oameni cu gândire raţională pot înţelege legile de bază.

Admitem că detaliile tehnice şi aplicarea echilibrată a mii de legi necesită profesionişti cu ani de experienta. Totusi, esenţa dreptăţii (constituţia) se decide prin vot fără diplome. Ca analogie: este nevoie de unul ca Apolodor sau Saligni să construiască un pod peste Dunăre, dar orice copil înţelege scopul unui pod.

Acest material ridică întrebarea: cât de dreaptă este „prezumţia de nevinovăţie”?

Ce este prezumţia de nevinovăție?

S-a speculat mult despre nevoia de a proteja inculpaţii de o justiţie nedreaptă prin conceptul de „prezumţie de nevinovăţie”. Asta înseamnă că fiecare este presupus nevinovat pe durata urmăririi penale, până în momentul în care se dă o decizie judecatorească finală.

Sună drept, sună legal, numai că în România această practică s-a transformat într-o şmecherie prin care borfaşii beneficiază de nevinovăţie extinsă. Oricât de abominabilă fapta şi de numeroase deciziile judecătoreşti, pare că totdeauna se găseşte o altă cale de apel. Omul de rând ajunge să creadă că legea a fost scrisă în favoarea infractorilor şi nu a victimelor, sau în scopul aplicării dreptăţii. Preocuparea faţă de drepturile condamnaţilor a devenit mai importantă decât dreptul nostru al tuturor de a vedea justiţia împlinită.

Liviu Dragnea (a.k.a. Daddy) încă mai submite apeluri de anulare a sentinţei, deşi există decizii finale ale curţii supreme şi ale CCR-ului care îl condamnă definitiv. Vâlcov (cel care ascundea lingouri în cimitir şi tablouri în pereţi) stă în libertate după condamnare, pentru că judecătorii nu publică motivarea deciziei la peste un an după sentinţă.

Când a devenit Vâlcov vinovat? În momentul în care ciocănelul de lemn a lovit masa, sau în momentul in care un grefier a pus ultima şină la dosar? Dacă e vinovat, de ce nu e închis? Dacă nu e în puşcărie, cine e vinovat?

Procesul Midia, în care am fost toţi furaţi sute de milioane a fost tras de păr aşa de mult, încat faptele s-au prescris şi unii inclupaţi au murit.

Dacă ar fi să ne luăm după unii „avocaţi ai diavolului”, prezumţia de nevinovăţie ar trebui să se aplice înainte de judecată. Cum să interpretăm asta? Şi cât de mult este rezonabil să extindem această protecţie? Trebuie, de exemplu, ca Dragnea să iasă din puşcărie ori de cate ori semnează un apel şi să stea acasă până la decizia următoare?

Acest concept juridic (prezumţia de nevinovăţie) a evoluat într-un pretext pentru a menaja criminalii mai groşi la pungă de braţul legii, şi răpeşte oamenilor de rând dreptul constituţional la o justiţie egală şi aplicată cu celeritate.

Prezumția de vinovăţie?

Deşi nu sunt de specialitate, îmi permit să submit un concept de bun simţ: „Prezumţia de vinovăţie”.

Pe scurt: Din momentul în care primul judecător a pronunţat cuvântul „vinovat”, te muţi matale, infractorule, în puscărie, şi ramâi acolo vinovat până la proba contrarie. Aşa ar fi drept. Aşa ar trebui să sune legea.

Prezumţia de nevinovăţie ar trebui să existe doar la prima fază a urmăririi penale, şi doar până la decizia primului complet de judecată (oricât de inferioară curtea). Dacă prima sentinţă judecătorească a declarat acuzatul vinovat, atunci în mod automat ar trebui să se aplice o nouă stare (prezumţia de vinovăţie).

Mai mult, prezumţia de vinovăţie şi pedeapsa asociată ar trebui să se aplice din momentul în care ciocănelul judecătorului loveşte masa, nu din momentul în care s-a finalizat motivaţia la dosar. Submiterea motivaţiei la registratură este doar o procedură birocratică, care nu are nimic de a face cu constatarea starii de vinovăţie.

Dreptatea ar trebui aplicată din momentul sentinţei. După prima sentinţă mergi direct la închisoare. Nu ai decât să te judeci prin Curţi de apel, Curte supremă, Curte constituţională sau Curţi internaţionale în timp ce eşti cazat pe cheltuiala statului. Orice alte proceduri, analize, recursuri sau motivaţii ar trebui să fie sub starea de „prezumţie de vinovăţie”.

Corecţii legale

Orice modificare de lege are consecinţe. „Nevoia de justiţie cu celeritate” şi „Prezumţia de vinovăţie” nu fac excepţie. Hai să explorăm câteva.

Pentru celeritate în justitie, ar trebui ca toate cazurile complexe să fie disjunse. Aceasta ar folosi pentru a se produce o sentinţă cât mai expeditiv, dar şi pentru a se aplica pedeapsa la scurt timp după fapta pentru care s-a gasit evidenţa cea mai clară. Restul cazului (oricât de complex ar fi el) urmează a fi judecat cu inculpatul în închisoare.

De exemplu, Al Capone a ajuns în puşcărie pentru fraudă în taxe. Nu au aşteptat până s-au găsit dovezi pentru toate atrocităţile comise. Dreptul publicului la justitie a fost onorat, deşi Al Capone nu a fost judecat pentru toate faptele.

Atunci când Ion Iliescu a mulţumit minerilor, ştiind foarte bine ce atrocităţi au comis aceştia, trebuia să fie condamnat imediat. Restul faptelor (chemarea minerilor, oameni mutilaţi şi morţi, distrugeri de bunuri, intimidarea populaţiei civile, manipulări de culise, conspiraţii, etc.) trebuiau judecate separate, cu monstrul închis, nu acasă cu pensie specială.

Dreptul nostru, al tuturor, la actul de justiţie ar trebui interpretat în felul urmator. „Vinovatul să fie pedepsit cât mai degrabă după faptă”, nu „tergiversare a procesului cât mai mult cu putinţă, până se produc dosare complete şi decizii definitive pe toate punctele de acuzaţie din proces”.

Ar trebui prohibită practica sentinţelor ne-definitive. Judecătorii să stea în sala de judecată până produc o sentinţă definitivă. Aceasta poate fi „Vinovat” sau „Nevinovat” (nu este treaba noastră, a publicului, să ne dăm cu opinia). Orice alte apeluri, proceduri, curţi supreme etc., sunt acte juridice subsecvente deciziei iniţiale şi nu modifică starea judecatului până la următoarea decizie judecatorească. Aceasta poate fi deasemenea de „Vinovat” sau „Nevinovat” (şi din nou – nu este treaba noastră a ne-specialiştilor să ne pronunţăm).

Între Public şi Justiţie ar trebui să existe un Contract social

Publicul cedează Justiţiei dreptul de a se pronunta asupra deciziilor judecătoreşti; la schim.publicul primeşte dreptul de a primi decizii care sunt, profesionale, drepte şi expeditive. În aplicarea legii, tergiversarea ne-rezonabilă este inacceptabilă.

Atât publicul cât şi acuzatul au dreptul la o decizie judecătorească expeditivă. Ceasul expirării unei fapte ar trebui să se oprească din momentul în care dosarul a intrat pentru prima dată în judecată. Durata judecăţii nu ar trebui să conteze în termenul de expirare a faptei (doar urmărirea penală). Aceasta, pentru că amânarea repetată a termenelor de judecată prin chichiţe procedurale (cum ar fi căutarea de noi avocaţi, pensionare de judecători, greşeli în dosare etc.) poate duce la prescrierea faptei, ceea ce ne răpeşte tuturor dreptul constituţional la dreptate cu celeritate.

Dreptul populaţiei la justiţie nu trebuie să fie victima erorilor sau incompetenţei. Vinovaţii in aplicarea dreptătii trebuie căutaţi în sistemul de justiţie. Atunci când o curte superioară reversează total o decizie a unei curţi inferioare (de exemplu de la „Vinovat” la „Nevinovat” sau invers), toată curtea inferioară ar trebui să intre în procedură de urmarire disciplinară sau chiar penală pentru a sancţiona interpretarea/aplicarea defectuoasă a legii. Atunci când o persoană a stat nevinovată în puşcărie, vinovatul trebuie căutat în spatele braţului legii. Nu este corect ca justiţia să se auto-imunizeze de la urmarire penală, atunci când este vinovată de incompetenţă cu preţul anulării dreptului nostru constituţional de aplicare a dreptăţii.

Există, bineînţeles, oricând riscul ca o persoană nevinovată să ajungă după gratii din cauza unor funcţionari incompetenţi, supra-zeloşi, răuvoitori sau necinstiţi. Din această cauză, conceptul „prezumţiei de vinovăţie” ar trebui aplicat în paralel cu pedepse severe şi expeditive în justiţie (după caz: pierdere de job, anularea calificării profesionale, concediere, pierderea pensiei, plata pagubelor sau privare de libertate) pentru toţi cei care au instrumentat un caz penal în mod defectuos, în urma căruia un nevinovat a ajuns pedepsit sau un vinovat a scăpat basma curată.

Este într-adevar mai bine să scape un vinovat, decât să pedepsim pe nedrept un nevinovat, dar această situaţie nu trebuie împinsă până la pragul la care o întreagă populaţie devine victima unei mafii protejate de lege sub masca prezumpţiei de nevinovăţie.

Poate că unii vor interpreta aceste panseuri ca o colecţie de propuneri inflamate, amatoriste sau draconice. Acestora le răspund în două feluri:

  1. Trăim o perioadă dificilă, în care percepţia populaţiei este că legea nu e dreaptă, şi că e scrisă şi aplicată într-un mod eronat; că legea în România acordă prea multe circumstanţe atenuante şi protecţie criminalilor în defavorarea dreptului nostru al tuturor la justiţie.
  2. „Legile pot evolua cu starea societăţii”; „O populaţie victimizată de criminalitate fără control, nu poate fi învinovăţită de radicalizare” şi „Dacă nu dorim vigilanţi în societate, situaţii excepţionale de criminalitate crescută cer măsuri excepţionale în privinţa severităţii justiţiei”.

Sunt curios, ce cred alţii despre conceptul de „prezumţie de vinovăţie”?

Lasă un răspuns