În 2019, harnicele albine au fost declarate “Cea mai importantă specie de pe planetă”. Curios, nu? De ce nu găinile sau peştii de cultură, care ne asigură peste 75% din proteina animală? De ce nu orezul sau grâul, de la care obţinem amidon pentru hrană? De ce modestele albine?
Oare de ce, se întreabă orăşeanul, care cunoaşte natura din parc sau de la televizor? Oare de ce, se întreabă şi fermierul, preocupat doar de cultura lui de porumb sau cartofi? Cu ce sunt albinele speciale, când zeci de mii de alte insecte folositoare umplu câmpiile şi pădurile. O fi doar un alt moft ecologist? O isterie pentru ca politicienii să re-direcţioneze bani? Unii îşi spun poate, că putem înlocui mierea cu zahărul, că putem supravieţui şi fără fudulii naturiste ca propolis sau laptişor de matcă, si că după ce Edison a inventat becul ne putem lipsi bine mersi si de ceara de lumânări.
De ce ne pasă de mărunta albină?
Răspunsul vine din evoluţia apiculturii mondiale şi din agricultura plantelor polenizate de albine. Oamenii s-au îndepărtat de realitate fascinaţi de mica lor lume autosuficientă, rupţi de natură prin confort de canapea, cu toate bunurile imaginabile uşor de cumpărat din magazine sau online. Îngustimea mentală care vine cu specializarea profesională, ne face să nu mai apreciem tabloul general. Nu vedem, de exemplu, norii de furtună, care s-au adunat în ultimii 15 ani peste apicultură. Albina (Apis mellifera) este într-o luptă pentru supravieţuire. Iar noi, confortabili şi îmbuibaţi, nu mai anticipăm riscuri şi consecinţe.
Oamenii sunt în acelaşi timp beneficiarii şi distrugătorii acestei specii de insecte (albina meliferă). Conştient sau nu, împingem albinele către extincţie, şi odată cu ele culturi esenţiale. Acest semnal de alarmă nu este deloc exagerat. Albinele polenizează meri, afine, pepeni, broccoli şi zeci de alte plante folositoare. Culturile de afine, cireşe şi vişine sunt 90% dependente de albine. Cultura migdalului nici nu ar fi posibilă fără albine. 70 din primele 100 de culturi de plante (care asigură 90% din necesarul de hrană al omenirii) sunt polenizate de albine.

S-a dezvoltat o întreagă industrie a polenizarii cu albine. De exemplu, crescători de albine din Montana şi până în Florida călătoresc în fiecare primăvară sute şi mii de kilometri cu stupi către California. În fiecare an, milioane de migdali californieni trebuie polenizaţi cu albine închiriate (o lună pe an, 5 stupi pe hectar, 200 de dolari pentru fiecare stup). Principalul scop al albinelor pe planetă a devenit polenizarea. Alte produse ale albinelor (miere, ceară, venin, propolis şi lăptişor de matcă) au devenit în multe cazuri produse secundare. Mulţi fermieri nici nu se mai obosesc să le recolteze. Albinele sunt pur şi simplu un bun de consum, produs şi închiriat la kilogram.
În ultimii 15 ani, rapoartele agricole au semnalat distrugeri fără precedent a coloniilor de albine pe tot globul. Din Argentina până în SUA, şi din Europa până in Africa, Asia şi Noua Zeelandă, milioane de colonii de albine dispar în fiecare an. De la 6 milioane de stupi în 1947, Statele Unite au ajuns la 2.4 milioane în 2008, după care colapsul coloniilor s-a agravat şi mai mult. În Europa, mortalitatea anuală a stupilor a ajuns la 30-35%. In unele zone din China apicultura a dispărut cu desăvârşire. De cele mai multe ori, moartea stupilor se petrece în sezonul rece. Frecvent ştim cauzele, dar multe cazuri raman fără explicaţie.
O mică lectură despre viaţa albinelor
Albinele trăiesc în colonii, sau familii. Fiecare colonie are o singură regină sau matcă (cu o singură funcţie, să depună ouă), mii de albine lucrătoare şi câteva sute de trântori (cu o singura funcţie, sa fertilizeze regina). Din ou apare o larvă care creşte şi se transformă într-o pupă, din care iese în cele din urmă o altă albină gata de zbor. După ieşirea din pupă, albinele trec imediat la lucru. O scurtă vreme se familiarizează cu suratele lor şi deretică prin stup (hrănesc larve, îngrijesc regina, curăţă pereţii de mucegai şi spoiesc crăpăturile cu propolis, păzesc intrarea, construiesc faguri de ceară, aruncă gunoaiele afară şi bat din aripi la intrare ca să aerisească stupul). La puţin timp, încep apoi să zboare în jurul stupului urmarindu-şi suratele care aduc harnice miere şi polen. Invaţă să se orienteze în spaţiu şi să îşi regăsească casa dupa miros, analizând imagini, după mişcarea soarelui, să găseasca chiar direcţia soarelui şi scurgerea orelor în zile noroase folosind lumină polarizată.
Albinele sunt aşa de dependente de viaţa în grup, încât sunt în mare primejdie dacă nu petrec noaptea acasă. În afara de prădatori care le vânează, primejdia mare ar fi să îşi piardă mirosul coloniei şi să nu mai fie primite înapoi. Zburând în jurul stupului la distanţe din ce in ce mai mari, memorizează harta tridimensională a liniilor magnetice din vecinătate, folosindu-se de mici busole cu magnetit cu care evoluţia le-a dotat creierul.
Şi, în sfârşit, într-o buna zi, învaţă misteriosul limbaj încriptat, dansul secret al albinelor lucrătoare, care comunică direcţia şi distanţa între stup şi câmpurile cu flori. Odată harta memorizată, începe munca principală (culesul de nectar şi polen) la distanţe de până la 4-5 km. Rezultatele acestei organizări sunt absolut fantastice. O singură colonie poate să polenizeze 300 milioane de flori pe zi şi să adune zeci de kilograme de miere într-o singură vară. După câteva luni de muncă istovitoare lucratoarele mor epuizate, după ce şi-au făcut datoria pentru familie. Iarna prinde stupul puternic şi plin de reserve de miere care, dacă totul e bine, le ţine în viaţă până în primăvară, când ciclul se reia.
Un model de cooperare făra egal în lumea celor care nu cuvântă a ţinut albinele în viaţă timp de zeci de milioane de ani. Si totuşi, după o scurta colaborare cu altă specie (oamenii) albinele sunt deodată în pragul dispariţiei. De ce? Sumarizăm aici cauzele principale ale exterminării albinelor.
Boli, paraziţi, prădători
Albinele au o lungă listă de boli cauzate de bacterii, virusuri, ciuperci şi paraziţi. Păduchele varoa de exemplu (Varroa destructor) este, poate, cel mai destructiv parazit al albinelor. Stă înfipt pe spatele albinelor, ca să nu fie desprins cu uşurinţă, şi ca o lipitoare le suge hemolimfa (aşa se numeşte sângele la insecte). Un alt păduche tot mai dăunator în fiecare an este Tropilaelaps mercedesae. Nosema apis este o altă pacoste microscopică; trăieşte în corpul albinelor şi produce o boală numită nosemioză.
Lista necazurilor nu se opreşte aici. Infecţii cu bacterii, ciuperci şi virusuri extermină sute de mii de stupi în fiecare an. Prădatori voraci stau la pândă şi vânează albine sau le fură mierea şi ceara. Cei mai primejdioşi sunt viespea asiatică (Vespa velutina), molia de ceară (Aphomia sociellai) şi gândacul de stup (Aethina tumida). Există chiar şi păsări, cum ar fi eleganta prigorie, care vânează albine şi viespi dacă au ocazia.

Oare de ce au albinele melifere aşa de mulţi inamici? Cunoaştem sute de alte specii de albine sălbatice în natură, care nu sunt în pericol de exterminare de către infecţii şi paraziti. Oare, din sutele de mii de insecte disponible în natură, nu ar fi mai simplu să le domesticim pe acelea care sunt mai rezistente sau au mai puţini dăunători?
Răspunsul se ascunde chiar în întrebare. Este însăşi actul domesticirii care vulnerabilizează o specie; care scoate albinele din procesul de selecţie naturală şi le încetineşte evoluţia. Odată aduse în cultură albinele sunt îngrijite, cocoloşite şi protejate în mod artificial. Dacă inamicii se înmulţesc, albinele (ca specie) nu se adaptează suficient de repede.
Din raţiuni economice, domesticirea aduce cu ea şi o scădere a diversitatii genetice locale. Este mai economic ca toate animalele dintr-o fermă să fie asemănătoare (poate chiar înrudite genetic) şi să fie crescute în mică proximitate (pentru a reduce costurile). Dar, ambele aceste condiţii (homogenitate genetică şi densitate mare) nu sunt comune în natură. Infecţile se răspândesc cu mai mare repeziciune în monoculturi dense (fie ele de porumb, cartofi, găini, peşti sau albine).
Oamenii trebuie să deriveze înţelepciune din filozofia budistă. “Devii responsabil de cel pe care îl salvezi de la moarte”. In cazul nostru: “Atunci când smulgi o specie din mediul natural şi o salvezi (metaforic vorbind) prin domesticire, natura-mamă îşi ia mâna de pe evoluţia adaptativă si devii responsabil pentru soarta acelei specii”.
Pesticide
În ultimii 20-30 de ani agricultura s-a modernizat prin crearea de plante modificate genetic. Acestea sunt mai productive şi mai rezistente la dăunatori, dar au deseori nevoie de tratamente chimice speciale (nemaiântâlnite în natură). Într-o încercare de a bloca asaltul dăunatorilor, agricultura a început să folosească intensiv ierbicide şi pesticide din ce în ce mai puternice.

Autoritatea Europeană de Siguranţa Hranei (European Food Safety Authority) a stabilit că pescidele cele mai primejdioase pentru albine sunt cele din grupa neonicotinoidelor (clothianidin, imidacloprid şi thiametoxam). Alte pesticide ucigaşe sunt clorpyriphos, cypermethrin, deltamethrin şi fipronil. Din nefericire, metodele de a măsura aceste pesticide (prin spectroscopie de masă) sunt foarte complexe şi scumpe. Puţine ţări îşi permit să monitorizeze aceste chimicale în mod eficient. În plus, nivelul economic şi de educaţie sunt esenţiale pentru ca oamenii să se adapteze la o lume în schimbare, pentru a evita rezistenţa culturii locale, a tradiţionalismului, la situaţii noi.
În ţări mai avansate, legile interzic pesticidele ucigaşe sau le restrâng folosirea, dar şi agricultorii sunt mai cooperanţi; fiind ei mai educaţi şi mai precauţi, le evită. Însă, în ţările înapoiate economic şi social, sau în curs de dezvoltare (din Balcani, America centrală şi de Sud, Africa sau Asia) fermierii iau foarte puţine cursuri ca să înţeleagă primejdiile acestor chimicale şi deseori le folosesc peste măsură omorând albinele. În aceste ţări, monitorizarea stării albinelor este şi ea de calitate scazută, aşa că dimensiunea tragediei este realizată doar atunci când este deja prea târziu.
De exemplu, în provincia Sichuan din China, folosirea abuzivă de pesticide în culturile de peri, a exterminat în doar zece ani (1980-1990) toate albinele din zonă. Fermierii din Sichuan polenizeaza acum plantele la mână, folosind pamatufuri de pene. Imaginaţi-vă că trebuie să polenizaţi manual ce făcea un singur stup de albine (300 de milioane de flori pe zi).
Distrugere de habitat
Încălzirea globală schimbă distribuţia geografică a familiilor de albine, pentru că produce ierni mai blânde şi veri mai secetoase. Unele zone, care în trecut erau favorabile apiculturii, au devenit nesustenabile. Schimbarea de climă aduce şi shimbări de vegetaţie (de exemplu înlocuirea plantelor cu flori melifere cu ierburi fără nectar). Sute de mii de colonii de albine mor literlmente de foame în fiecare iarnă, pentru că nu au apucat să adune suficientă hrană în vară.

Exemplul tipic este California, unde din cauza secetei, în cele mai multe zone a devenit imposibil să mai creşti albine cu nectar cules din flori locale. Un stupar din zona Sacramento are nevoie să dea fiecărui stup de albine până la 4 litri de sirop în fiecare zi, doar ca să le ţină în viaţă.
Verile lungi şi tot mai secetoase condamnă stupii la moarte prin sete. În vară, un stup are nevoie de cel puţin un litru de apă curată pe zi. Cu cât seceta e mai mare, cu atât evaporarea e mai mare, nevoia de apa creşte şi apa curată mai greu de găsit. În loc să culeagă nectar şi polen, lucratoarele umblă disperate după apă ca să îsi salveze larvele şi regina prizoniere în stup.
Apicultorii au învăţat de mult că trebuie să mute stupii în diferite perioade ale anului, în căutare de zone umede şi câmpuri de flori. În Romania mulţi apicultori îsi mută stupii în lunci, culturi de plante melifere, poieni de munte, la malul Dunării sau în Deltă. Albinele sunt de exemplu esenţiale în California, dar din nefericire acest stat este mult prea arid ca albinele să supravieţuiască in vară. Apicultorii de aici îşi transportă stupii în delta Sacramento, Oregon, Montana sau alte state mai primitoare.
Fragmentarea de habitat este un inamic primejdios al albinelor care încă mai trăiesc în sălbăticie. Fiecare stup are nevoie de cel putin cateva mii de metri pătrati de campuri cu plante producatoare de nectar. Dacă densitatea de familii de albine pe un teren este prea mare, florile melifere prea puţine sau terenul este fragmentat şi plantat cu culturi care nu produc nectar, coloniile de albine sunt înfometate şi intră în iarnă prea slăbite ca să supravieţuiască.

Atunci când pierzi şi pierzi în mod repetat, vine o vreme de reflecţie, când trebuie să cauţi cauze mai profunde pentru a explica eşecurile. Au existat şi cazuri faimoase în istorie de generali talentaţi care au câştigat bătalie după bătalie, dar până la urmă au pierdut războiul. Poate că tactica de moment a unei bătalii poate fi OK, dar e ceva greşit cu strategia. Observaţia aceasta este validă pentru armată, dar se aplică şi în politică, industrie, finanţe, chiar şi în agricultură. Se aplică de exemplu şi la colapsul prezent al apiculturii. Poate că, la scară mare, facem ceva greşit care condamnă prietenele noastre albine la dispariţie. Poate că, la nivel global le lipseşte ceva?
Cine este ucigaşul albinelor?
Ne-specialistul se va întreba, şi pe bună dreptate: cum de nu au dispărut albinele sălbatice din păduri, timp de zeci de milioane de ani, expuse fără ajutor la toate bolile şi daunatorii, la toate verile secetoase şi iernile lungi? Şi acum deodată, toate bătăliile pentru supravietuirea albinelor sunt pierdute an după an, pe toate continentele.

Răspunsul la această întrebare este pe cât de simplu, pe atât de fundamental. Cele mai multe familii de albine nu mai trăiesc în natură (habitatul lor dispare). Nici 1 % din toate coloniile de albine de pe pămant nu trăiesc în salbaticie, si cele mai multe “albine libere” sunt în fapt roiuri rătăcite din ferme.
S-a ajuns la o masă critică unde coloniile de albine sălbatice sunt prea putine, ca să adune prin selecţie naturală suficiente mutaţii benefice. Albinele sunt aşa de domesticite că nu mai pot să evolueze singure. Selecţia naturală s-a redus sub limita necesară pentru supravieţuirea speciei. Diversitatea genetică a albinelor a scăzut la un punct primejdios. Dacă nu apar mutații noi, nici albinele din culturi controlate nu mai primesc suficientă informație benefică, şi shimbările climatice sau dăunătorii le extermină.
Comisia Europeană și Raportul Greenpeace au produs următoarele trei recomandări pentru protecţia albinelor:
• Interzicerea a 7 pesticide periculoase pentru albine pe tot teritoriul Europei;
• Protecţia polenizatorilor naturali prin protecţie de habitate sălbatice;
• Revenirea la agricultura ecologică.
Pierderea de habitat pentru albinele sălbatice este însă principala cauză pentru colapsul speciei Apis mellifera. Ne-am intors aici la întrebarea din titlu: Cine este ucigaşul albinelor?
Ucigaşul suntem chiar noi, prin lipsă de educaţie şi înţelegere a naturii.
Referințe: