Îmi aduc aminte ziua din 1999 în care m-a sunat cineva de la Dilema să-mi propună să scriu acolo. Era iarnă. Eram la munte. Zăpada era albă afară și scânteia din spatele perdelelor. Dar în mine era mai mult sparkle and shine în secunda aia.
DILEMA! Îți dai seama? i-am strigat nevestei, cu pulsul 180, de parcă primisem o moștenire de la mătușa din America.
Dilema? Wow…! mi-a răspuns ea, sincer impresionată. Atât de tare încât îmi aduc aminte că am sărbătorit cu pizza și bere, ceea ce nu suportă nici în ziua de azi, ea fiind de fapt intelectualul fin (citește consumator de vin) din familie.
După aia l-am sunat pe patronul meu de atunci. Căci lucram la un alt trust de presă. Și i-am povestit fericit că Dilema (care în vremea aia era echivalentul de azi al ÎNTREGULUI Facebook) mi-a propus o colaborare. Am crezut că o să mă felicite, dar mi-a tăiat-o scurt: “nici să nu te gândești să scrii la ăia!”
Era răspunsul standard pentru orice însemnă “alții”. Și, pentru prima oară în viața mea, l-am ignorat. Cu speranța că n-o să se prindă. Sau că n-o s-o pățesc grav. Un fel de sfidare stealth…
N-am pățit-o. Cred că până la urmă chiar și el m-a citit acolo. și-am scris 10 ani la Dilema. Fix 10. Până în 2009.
La început, când erau la ICR, mă și plăteau. Pentru patru articole pe lună, care îmi luau cel puțin trei ore fiecare, primeam echivalentul a doi-trei burgeri la McDo. După ce-au plecat de acolo, am înțeles situația revistei și, vreo cinci ani, n-am mai cerut nimic. Am scris de plăcere, de bucurie, de companie, de drag de colegi și mai ales din iubire pentru atmosfera Dilemei.
Era o revistă care scotea din tine ce era mai bun. Chiar și să nu fi scris bine, odată admis în club, începeai să te dai pe brazdă. Căci îi citeai pe ceilalți. Îi invidiai. Și cumva, talentul unei mulțimi de oameni – strânse virtual, old style, cu cerneală pe hârtie – devenea contagios.
Am intrat la Dilema mai curând asimptomatic în privința asta. Când am plecat, deja publicasem două cărți de eseuri bazate pe articolele de acolo.
Pentru asta, infinită recunoștință. Și una dintre formele acestei recunoștințe e să nu vorbesc despre plecare.
Și totuși, de ce azi Dilema nu mai e ce-a fost, chiar dacă scapă și de data asta (căci n-ar fi prima frământare a ei)?
Încerc o explicație.
Lungimea textului. Când m-am despărțit de ei, textul meu săptămânal avea 4000 de caractere. Nu știam câți îl citesc pe tot. Câți aveau răbdare, câți dădeau pagina.
Acum știu. Pentru că odată cu plecarea de la Dilema am început să scriu pe facebook. Și-aici, sub selecția naturală a interesului oamenilor, am descoperit regulile scrierii în brava lume nouă:
- Dacă ai doar o idee abstractă, scrie doar 200 de caractere. Și după aia comentează cu oamenii.
- Daca ai idee + emoție, ai dreptul la 4-600 de caractere.
- Dacă ai poveste + emoție, probabil că ai dreptul la 1000 de caractere. Dar asta se întâmplă foarte rar.
Cuțitul scurt al textului minuscul a răpus dinozaurul întins dintr-o margine în alta de ziar.
Dilema – ca multe alte reviste culturale – a rămas prinsă într-un tipar literar mic-burghez, al tabietului așezat, al după-amiezii line de vară, în șezlong, la țară. Are texte frumoase și unduitoare, largi și pline de falduri… Are eleganță. Și are timp.
Noi nu mai avem.
Azi lumea comunică în codul Morse al postărilor de facebook. Linie. Punct. Linie. Și de la capăt. Chiar literatura s-a adaptat, mergând spre un haiku de social media, un gen de conținut cu miez de 2-3 rânduri din care altădată probabil că autorul ar fi făcut un articol de 2 pagini.
Dilema a rămas ce era. Frumoasă. Cochetă. Inteligentă.
Doar lumea s-a schimbat în jurul ei. Acum trăiește mai repede, vorbește prescurtat și se uită la video-uri cu scriitori, mai mult decât să-i citească (vezi cazul Harari) .
Dilema, care era o oglindă a lumii noastre de luptă acum cu o mulțime de altele mai mici, sparte, cu filtre care te fac să pari mai frumos și mai inteligent…
Ori Dilema cerea să fii deja.
Poate. Poate mă înșel. Poate că va merge mai departe. Ceea ce îi și doresc.
Mie unul mi-e dor să scriu acolo un text, de 4000 de caractere, la rubrica “Talon de participare” și să mă sune Vasilescu sau Chivu și să-mi strige: “hai, hai, că trebuie să predăm!!!”
Ăsta e raiul, pentru mine: să scrii pe deadline, într-o luni pe la prânz, după ce toată lumea a predat și doar pe tine te mai așteaptă…
Mulțumesc, dragi foști colegi că am putut trăi asta, împreună.
Și uite, să vezi ironie: textul ăsta tot de 4000 mi-a ieșit…