Faptul că noi, cei din România, am văzut “Pe aripile vântului” nu-l face benign. La fel “Coliba unchiului Tom”. Iată două comentarii academice despre “Coliba unchiului Tom”, ambele citate pe scurt aici și aici:

Among the stereotypes of blacks in Uncle Tom’s Cabin are (Henry Louis Gates, Kwame Anthony Appiah, Africana: Arts and Letters: An A-to-Z Reference of Writers, Musicians, and Artists of the African American Experience, Running Press, 2005, p. 544) the “happy darky” (in the lazy, carefree character of Sam); the light-skinned tragic mulatto as a sex object (in the characters of Eliza, Cassy, and Emmeline); the affectionate, dark-skinned female mammy (through several characters, including Mammy, a cook at the St. Clare plantation); the pickaninny stereotype of black children (in the character of Topsy); the Uncle Tom, an African American who is too eager to please white people. Stowe intended Tom to be a “noble hero” and a Christ-like figure who, like Jesus at his crucifixion, forgives the people responsible for his death. The false stereotype of Tom as a “subservient fool who bows down to the white man”, and the resulting derogatory term “Uncle Tom”, resulted from staged “Tom Shows”, which sometimes replaced Tom’s grim death with an upbeat ending where Tom causes his oppressors to see the error of their ways, and they all reconcile happily. Stowe had no control over these shows and their alteration of her story (Debra J. Rosenthal, A Routledge Literary Sourcebook on Harriet Beecher Stowe’s Uncle Tom’s Cabin, Routledge, 2003, p. 31).

Sau pe românește, “Coliba unchiului Tom”, la fel ca “Pe aripile vântului”, prezintă stereotipuri false, care sunt adânc ofensatoare pentru populația in cauza. Aceste stereotipuri sunt uneori folosite intr-o retorica agresiva, menita sa justifice si să saniteze cruzimi si nedreptati istorice profunde.

Ca să construiesc mai departe contextul la ceea ce vreau să scriu astăzi, am redat mot-a-mot postarea recenta pe Facebook a domnului Andrei Caramitru:

Bai ca sa fie clar – nici eu nu accept cenzura și chestia asta cu politically correct. E stupid. Trebuie sa fie libertate totala de gândire și exprimare (mai puțin când indemni la violență sau discriminare). Adică – poți spune ca x sau y e tâmpit. Poți scrie ce carte vrei – cu albi, negri, Zombie. Însă nu poți spune ca populația de tip x sau y trebuie mătrășită sau sa nu poata sa voteze, femeile sa fie violate, ca nazismul sau comunismul sunt bune (pentru ca sunt ideologii totalitare). Poți spune ca BOR si ortodoxia sunt chestii imbecile, poți spune ca ateii sunt idioti, dar nu poți interzice vreodată ca oamenii sa meargă la biserica și sa creadă in ce vor ei. Sau sa forțezi oamenii sa meargă la biserica. Trebuie sa lași libertatea unei firme sa difuzeze sau nu ce vor ei, și nu poți sa fortezi un om sa zică ceva in care nu crede. Suntem toți de acord cu asta?

Cam la fel sună și domnul Lucian Mîndruță în ce a scris tot pe Facebook:

Inca 2-3 filme retrase si alte 3-4 statui doborate si Trump castiga la pas alegerile din toamna. Pentru ca asta e problema cu corectitudinea politica: cei mai multi se supun de frica, nu din convingere. Si tot ei se razbuna la vot, cu prima ocazie. O sa vedem in toamna asta si noi, si americanii.

Iar cireașa pe tort o pune domnul Mihai Neamțu, care într-un video pe Facebook ne subliniază că:

Noi am ajuns minoritari în civilizația noastră.

Închei introducerea mea zicând așa: aceste idei (cam pe dos fata de ce crede multa lume in Occident si America) sunt menite – doar – pentru publicul romanesc. Dincolo de granițe nimeni nu citește ce opinionează dânșii. Polemicile romanesti, chiar si atunci cand sunt despre teme din America, se adresează doar românilor. Mai ales cei din tara. Americanii nu stiu cine este Caramitru, Mîndruță sau Neamțu. Nici eu nu i-am “știut” pe cei trei pentru ca ei nu “existau” cand am plecat din tara.

I-am mentionat doar pentru ca fiecare are extrem de multi followers in tara, cam toti atatia cati are de exemplu Thomas Friedman, un ganditor important in America. Dar americanii nu stiu cine sunt ei, ce gandesc si ce scriu, de fapt ei nu stiu cine este Klaus Iohannis sau Ludovic Orban. Probabil pe majoritatea nici nu-i intereseaza unde este Romania pe glob. O fi în Europa? Sau în Asia? I don’t know.

Văzut din unghiul acesta, polemica asta romaneasca pe teme americane este o furtuna intr-un pahar cu apa.

Este interesant pentru mine de meditat la intrebarea – de ce apar furtuni într-un pahar de apă, contrar “legilor meteorologiei” care ne spun că paharul este un volum mult prea mititel pentru o mare furtună? Totuși, invectivele folosite – o mulțime de idioți, tâmpiți, proști, indobitociți – ne sugerează că energia din pahar este mare.

Durerea de a nu conta

Știu bine pe cineva care joaca in toate situatiile rolul lui Gigi Contra. Daca ii spun: “sun la telefon pe X ca sa corectez nu stiu ce eroare aparuta pe bill-ul de la cartea de credit”, imi va spune – “Nu, nu-I bine. Trebuie sa suni pe Y. Doar Y iti va rezolva problema ta, nu X. X nu are cum”. Sau daca ii zic: “Ma duc acum sa alerg pentru o ora”, imi va raspune: “Nu te du acum. Du-te peste trei ore.”

Cred că ați prins algoritmul: orice sugestie sau idee spusa este automat catalogata ca fiind necorespunzatoare, iar in locul ei ți se face o sugestie, care nu doar iți da peste cap ideea de inceput, ci intregul proces de rationament care s-a finalizat cu ideea propusa. In final esti frustrat, dar mai ales dezorientat pentru ca ai ramas cu nimic. Nu stii cum sa continui.

Am văzut acest mod de interacțiune la multe persoane. Nu are legătură cu gradul de inteligență sau de educație. Una din cele mai inteligente persoane care mi-a fost dat sa cunosc în viață joacă deseori această strategie. Și o joacă eficient. Așa de eficient încât eu de obicei renunț la ideile mele, și mă retrag într-un colțișor cu nimic. Repetat over and over again, te retragi mereu, mereu, așa de mult încât rămâi singur, izolat, și mustind de supărare. Strategia este deci extrem de eficientă, dar și simplu de folosit. Interesant, acest comportament este descris și în “Omer Pasha Latas”, o carte despre Balcanii anilor 1850. Ivo Andric ne-o prezintă pe soția pașei ca pe o persoană veșnic nemulțumită, în dezacord continuu cu toate și toți din jurul ei.

Critica este sănătoasă pentru că exprimă greșeli pe care, corectându-le, devin instrumente de îmbunătățire și de intregire a ideii inițiale. Critica este bună pentru că la finalul ei obții o variantă superioară a ideii tale de la început.

Însă ceea ce prezint eu, și Ivo Andric în “Omer Pasha Latas”, nu este critică. Este ceva mult mai vicios și mai distructiv pentru că la final nu rămâi cu nimic. Ai pierdut și puținul pe care l-ai avut la început. Ai rămas fără ideea de pornire. Ai în mână – nimic.

M-am întrebat deseori – oare ce experienta de viata a creat acest comportament? Aceasta strategie? In mod evident este un comportament invatat, ar spune psihologii, caci nu exista nici o dovada stiintifica precum ca creierul nostru vine prin constructie pre-programat cu arta contradictiei. Natura nu ne creaza Gigi Contra, ci învățăm pe parcurs sa devenim Gigi Contra. Unii ajung sa exceleze la asta.

Dar de ce? Între diferitele speculații posibile, cea mai plauzibilă mi se pare cea a lipsei de atenție, și a nevoii de a compensa cumva aceasta lipsa percepută. Strategia contradicției nelimitate izvorăște din nesiguranța și din lipsa ideilor proprii. Însă când contrazici din temelii ideile altuia, schimbi cumva rolurile. Din personajul periferic în discuție devii personajul central. Agresorul. Cel care are inițiativa și a cărui opinii trebuie considerate de restul. Strategia te mută de la marginea discuției în centrul ei. Astfel devii leader-ul. Lucrurile încep să se învârte în jurul tău, ceea ce desigur satisface în final percepția nevoii de atenție.

Singura problema este că cu atenția dobândită nu vin și ideile. Atenția primită (pe seama altuia) nu suplinește lipsa de idei (în ciuda dorinței de a le avea). Iar asta cred că este în ultimă instanță rădăcina răului.

Încheiere

Speculația mea este că obsesia atâtora de a polemiza despre situații pe care nu le înțeleg și care nu îi privesc vine din dorința de a fi luați în seamă, atunci când știu că nu prea contează. Sau să nu conteze așa cum vor ei să conteze. Când știi că nu contribui cu mai nimic la dialogul celor din jurul mesei. Vezi că restul mesenilor nu doar că nu te cunosc, dar nici măcar nu observă că ocupi și tu un volum în spațiu.

Pe bună dreptate, situația asta te doare și vrei s-o schimbi. Solutia care-ti este la indemana este sa contrazici ideile celorlalti. Sa le spui așa: “Mare scofala ca aveti idei. Ca discutati intre voi. Ca vreti sa aflati ceva nou. Ca credeti ca veti progresa. In final, toate ideile voastre sunt greșite.” Și nu doar atât: „Sunteți cu toții doar niște idioți, tâmpiți, proști, îndobitociți. Iar asta mă face în final mai grozav ca voi.”

Un proverb popular ne spune însă “câinii latră, caravana trece”. Toate discuțiile astea disonante față de restul lumii nu contează pentru nimeni din afară. Ele nu contribuie cu nimic la dialog. Dar joaca o strategie extrem de eficienta – cea a lui Gigi Contra. Tragedia lor este că nu reprezinta “libertate totală de gândire și exprimare”, cum pare la prima vedere. Din punct de vedere al informatiei adaugate, a contributiei lor, ele sunt zero. Diferența de entropie produsă este nulă. Ele sugerează că ceva nu este bun, dar nu propun nimic în schimb. Rezultatul este ca se produce o insulizare, o izolare a celor care imbratiseaza acest mod de gandire fata de marea majoritate, care din fericire nu-l cunosc pe Gigi Contra.

Știu din propria-mi experiență că este extrem de greu să accepți că ești Salieri când în jurul tău sunt o mulțime de Mozart. Că ce compui este doar de mâna a două față de ce compune altul. Dar eu am găsit pacea sufletească la râca asta, atunci când cineva mi-a spus că “nu este important să fii cel mai bun din lume. Este important să fii cea mai bună variantă a ta.”

I-am mulțumit că mi-a redat liniștea sufletească. Respectivul era în clasa a opta. Avea patrusprezece ani.

Lasă un răspuns