Marți, băiatul cel mare, Michael, a fost admis ca undergraduate student la UC Berkeley. Miercuri dimineața, i-am scris lui Sorin că avusesem între timp revelația că străbunica lui Mikey din Deva nu știa practic să scrie și să citească, iar el va merge [poate] la Berkeley, una din cele mai stelare universități ale lumii.

Ce plină de surprize este viața. Cât neprevăzut. Și ce mult contează să ai oportunitatea [mai bine spus, să ți se creeze oportunitatea] să poți încerca să atingi cerul cu degetul. Asta deși ne place să credem că totul este posibil întotdeauna doar prin forțele noastre proprii.

Nu chiar – i-au trebuit patru generatii familiei noastre ca sa ajungem de la sat, din Racastie / Tartaria / Broscauti in Bucovina / Unguriu, la Berkeley. Peste o suta de ani.

Poate am fi putut s-o facem in trei generatii. Cred insa ca ar fi fost dificil s-o facem int-un timp mai putin: prima generatie trebuie intotdeauna sa creeze siguranta materiala pentru copiii lor ca sa poata invata in liniste, si care apoi la randul lor sa optimizeze calea nepotilor [sau a stranepotilor, ca in cazul lui Mikey], astfel incat ei sa poata sa-si construiasca CV-ul cu care sa aiba a real shot la universitatile stelare.

Bunicii mei, strabunicii lui Mikey, au fost cei care au inceput ascensiunea noastra sociala. S-au mutat de la sat la oras, iar acolo au luat totul de la zero. De la nimic. A luat viata lor de om ca din munca de oameni simpli sa se adune suficient pentru o casa si pentru suficienta siguranta materiala pentru copiii lor, ca sa poata merge la scoala sa invete.

Mama mea s-a ridicat deasupra conditiei sociale a familiei sale in momentul in care s-a hotarat sa urmeze o facultate. Asta chiar daca bunica mea s-a opus ideii ca fata ei sa faca o facultate, caci obiceiul familiilor simple in acele vremuri era ca fetele sa se casatoreasca cat mai repede. Chiar si fara suportul explicit al bunicii mele, mama a avut oferit suficient confort material [asigurat desigur de ai ei] incat sa se poata pregati serios pentru admitere. Si astfel mama a absolvit ASE-ul la Bucuresti, la mijlocul anilor 60.

Cand m-am nascut eu, a fost subinteles de catre toti din familie ca voi urma o facultate. Nu doar ca mi s-au creat toate conditiile sa ma pot concentra asupra invatatului [ca si in cazul mamei mele], dar parintii mei au avut de grija sa-mi optimizeze educatia. Asa cum au inteles ei. Am invatat destule limbi straine, am urmat scoala germana, am primit toate cartile pe care mi le-am dorit, am fost sprijinit moral sa iau admiterea la liceul cel mai bun din oras, am fost meditat pentru admiterea la facultate, si am primit apoi cu regularitate ratia lunara de bani cu care sa traiesc fara griji ca student in Timisoara. Am absolvit Automatică și Calculatoare în 1990.

Eu la randul meu am incercat sa fac un pas inainte in urcusul nostru social. Nu doar ca am ajuns cadru universitar in Timisoara, unde mi-am sustinut doctoratul in calculatoare in 1997, dar in acelasi an am plecat impreuna cu sotia mea in Statele Unite, unde am obtinut in anul 2000 al doilea doctorat in Computer Engineering la University of Cincinnati din statul Ohio. Am avut bafta cand mi-am inceput imediat cariera universitara la Stony Brook University (The State University of New York), unde am trecut prin toate gradele universitare – Assistant Professor, tenure, Associate Professor, si Professor. Am acum, iacă, aproape douazeci si unu de ani de cariera universitara americana plus cei sapte din Romania.

Baiatul nostru cel mare, Mikey, s-a nascut la inceputul verii lui 2003. La fel ca parintii mei, si noi am avut un plan, un vis pe care ni l-am dorit pentru el. In mintea mea, el este continuarea noastra.

Am avut obiceiul sa glumesc cu el cand era foarte mic zicandu-i, “Mikey, tu trebuie sa ajungi la Olimpiada, profesor la MIT sau Stanford, si sa iei Premiul Nobel”. Era, desigur, o gluma [prosteasca, recunosc], sau cel putin asta pretindeam atunci. Desigur, mi-am dorit in mintea si in sufletul meu ca ceva din cele trei obiective sa se implineasca. Chiar toate trei, in fond de ce nu?

Nu suntem pentru Mikey ceea ce aici sunt numiti “tiger parents”. Adica parintii care controleaza fiecare secunda a copilului, obligandu-l sa urmeze si pedepsindu-l atunci cand nu ating obiectivul decis de parinti. Cartea “The battle hymn of the tiger mother” a lui Amy Chua, profesor la Yale University, mi se pare apogeul absurditatii produsa de educatia care forteaza un copil sa bifeze norme peste norme de munca, ca sa atinga toate obiectivele identificate [doar] de parinti.

Nu am fost tiger parents, dar am fost cum spune chiar Mikey – “Eastern European parents”. Asta inseamna ca am dorit ca el sa invete bine la toate materiile, sa citeasca mult, sa faca sport de performanta, sa cante la pian, sa se implice in activitatile sociale din scoala, sa invete limbi straine, sa mearga la concursurile scolare, sa participle la scoala de duminica si in echipa de robotica.

Ca si mine si mama lui, Mikey a studiat intotdeauna cu placere. Dar, in plus, pentru ca suntem din mediul universitar, am inteles cum sa-i optimizam activitatile, astfel incat timpul si energia lui sa-l duca cat mai departe. Iar investitia noastra in el [ne auto-sugestionăm] se vede. Cel putin asta simtim acum.

Totusi, unde in cei o suta de ani s-a produs bifurcatia care a scos familia noastra de pe traiectoria stationara a taranului fara carte care supravietuieste doar prin truda bratelor sale?

Eu cred ca saltul exponential de pe orbita lipsei de oportunitati spre speranta s-a produs atunci cand bunicii mei [si strabunicii lui Mikey] au luat o piatra sub limba si s-au mutat de la sat la oras. Exista o vorba, parca, ce spune ca ai nevoie de pace sa poti construi catedrale. La fel si in cazul educatiei: ai nevoie de norocul unei familii care sa iti dea oportunitatea sa inveti fara sa-ti fie foame, frica sau frig. Acest noroc a inceput pentru noi odata cu bunicii mei, strabunicii lui Mikey.

M-am intrebat de multe ori, cat talent oare se pierde pentru ca nu exista bafta ca el sa se dezvolte? Oare unde ar fi comunitatea, societatea, umanitatea daca tot acest talent ar rodi la intreaga lui capacitate?

Natura distribuie intotdeauna talentul dupa clopotul lui Gauss. Cei multi sunt medii, obisnuiti. Putini sunt foarte talentati. Poate cinci, sase din o suta.

Daca am considera rata de risc de a te naste in saracie sau intr-o familie ce nu apreciaza invatatul [sa zicem 30%], cei cinci, sase raman doar trei, patru. Iar numarul scade mai departe daca includem alte obstacole, sanatatea, sansa de a avea mentori si colaboratori buni, interesul societatii, si asa mai departe. Iar probabilitatea urcusului social devine extrem, extrem de mica daca ne gandim ca sansa prielnica trebuie sa se repete trei, patru generatii la rand.

Tocmai pentru ca unii beneficiem asa de mult de pe urma oportunitatilor, a baftei ce ne-a fost data de cei dinaintea noastra, este asa de important sa facem tot ce putem cu aceste oportunitati, cu bafta care ne-a cazut mura-n gura. Si sa fim recunoscatori si modesti.

Lasă un răspuns