Libertate individuala si libertate colectiva. Libertate si responsabilitate. Dincolo de teorii, ce inseamna ele concret in Hunedoara?
Nu sunt filosof, nici sociolog si nici politolog. Nici macar intelept. Dar exact pentru ca sunt doar un naiv comun este asa de important sa-mi exprim parerea, ca apoi cei mai scolati si mai intelepti ca mine sa inteleaga unde trebuie ei sa explice, sa intervina si sa educe pentru a aduce lucrurile pe un fagas mai sanatos.
Raportul intre individ si colectivitate este pana la urma fundamentul vietii de zi cu zi. Exista un consens ca granita intre libertatea individuala si libertatea colectiva rezulta de-facto din echilibrul intre interesul, capacitatea de exprimare si energia de actiune a individului respectiv a colectivitatii. Acest raport este intotdeauna unul negociat. Chiar daca exista legi gandite pentru a postula acest echilibru, lumea cauta metode de a le ocoli atunci cand legile impun un raport nefiresc. Exact ca un suvoi de apa care isi gaseste drumul in jurul unui bolovan care-i sta in cale.
In absenta unor mecanisme sanatoase de identificare a acestui echilibru, ma refer desigur la comunitatea din Hunedoara, este realist sa afirm ca aceste raporturi sunt fie impuse prin legi si norme, care introduc constrangeri ce suna bine pe hartie dar sunt greu de implementat si de impus, sau sunt ignorate si musamalizate. In general, stabilirea echilibrului, a raportului intre cele doua fatete ale libertatii, nu este atat o problema de a descrie “ce”-ul [ “ce-ul il inteleg cu totii care traiesc intr-un anume loc ], ci “cum”-ul. Adica, cum se ajunge la stabilirea unui raport sanatos intre libertatea individului si libertatea comunitatii? Intre libertate si responsabilitate?
Am sa-mi incep interpretarea de astazi cu doua exemple reale din Hunedoara si imprejurimile ei.
Primul descrie o situatie in care drepturile colective au trecut peste, de fapt au calcat in picioare, dreptul individului. Intamplarea mea suna cam asa:
Casa parintilor mei este la baza dealului de pe strada Balcescu, de la Piata Obor in sus. Cand eram copil, fiecare ploaie zdravana incarca conducta de apa [pluviala] ce trece prin fata casei pana la nivelul in care apa se revarsa prin gurile de canal, conducta nemaifiind in stare sa preia suvoiul care se colecta de la casele din zona. Cum casa noastra este cea de la baza dealului si exista o gura de canal in fata portii ei, noi eram cei in curtea carora se revarsa toata apa si namolul ce venea de la vecinii nostrii din susul dealului.
Orice incercare a tatalui meu de a-si convinge vecinii sa redirectioneze apa ce venea de la cetarnele caselor lor s-a terminat in banala indiferenta a vecinilor. Neprietenoasa atitudinea, dar pana la urma fireasca pentru ca revarsarea canalului nu era problema lor. De ce si-ar bate atunci capul cu ea?
In lipsa unei solutii concerete, tata a gasit o rezolvare simpla pentru a preveni revarsarea canalului. Asa, apa s-a revarsat apoi prin urmatoarea gura de canal. Din nefericire, locatarii acelei case era o pereche de batranei, care nu a mai gasit [la randul ei] o solutie. Ploaie dupa ploaie, an dupa an – curtea lor s-a umplut de apa si de namolul din canalul colectiv al strazii noastre.
Gandidu-ma cu mintea de acum, mi-e desigur rusine de ce s-a intamplat. Atunci insa, a parut solutia normala, chiar cinstita. Un fel de dinte pentru dinte: de ce ne-ar fi pasat noua mai mult de suferinta altora, din moment ce nimanui nu i-a pasat de a noastra? Atitudinea noastra s-a integrat celei a comunitatii.
Acest exemplu banal s-a reincarnat mereu, mereu in diferite situatii. Cel mai recent, cu vaccinarile anti COVID: destui oameni in varsta au fost pur si simplu „calcati in picioare” de cei infinit mai tineri pentru ca seniorii nu stiu cum sa navigheze hatisurile tehnologice si birocratice pentru a se inscrie la vaccinare. Mama mea este un astfel de hunedorean. Desigur, nimanui nu-i pasa de situatia lor, caci in fond lipsa abilitatii de a stii cum sa se programeze este o problema personala, nicidecum una colectiva. Totusi, faptul ca ei sunt dati la o parte este o incalcare a drepturilor individuale de colectivitate. S-ar putea argumenta ca procedura de inscriere este discriminanta la adresa lor.
Al doilea exemplu prezinta o situatie in care drepturile individuale au dat peste cap pe cele colective.
Am vizitat acum doi ani statiunea Straja din Muntii Retezat. Este locul unde am schiat ultima data in Romania, in martie 1997, inainte de a parasi tara. In opinia mea, Straja de acum este poate mai comoda decat Straja din 1997, dar este infinit mai urata. Straja a fost candva un loc cvazi-virgin, unde doar cateva cabane si un telescaun punctau privelistea splendida si salbatica a muntilor. Acum, fiecare a construit cum l-a taiat capul. Fiecare a facut ce si cum i-a placut pe bucata lui de pamant. Doar ca ce a iesit din acest haloimes de dorinte individuale este – colectiv – ceva urat [ esthetic ]. Exagerand, as spune ca diferenta intre aspectul statiunilor montane din Austria si Straja este cam diferenta intre un muzeu din Viena si muzeul kitsch din Hunedoara al vremurilor comuniste. Lipsa individului pentru orice gust esthetic a produs o uratenie generalizata care este imposibil de reparat.
Se poate negocia intre cele doua libertati?
Exagerez putin cand spun ca sunt – un comun naiv. In scurta mea discutie care urmeaza in continuare m-am folosit de o pseudo-modelare matematica pentru situatiile din Hunedoara in care se manifesta relatia intre libertatea individuala si cea colectiva, intre libertate si responsabilitate. M-am folosit de ecuatii simple cu diferente pentru a ghici traiectoriile evolutiei comunitatii hunedorene in situatii comune din viata curenta. Am potrivit parametrii “ochio-metric”, adica empiric – asa cum am inteles eu mai bine.
Concluziile sunt departe de rigoarea unui studiu academic bun de publicat intr-o revista stiintifica. Totusi anumite situatii comune pot fi explicate grosier de aceste modele simple.
In modelare, o comunitate este o colectie de agenti [un agent fiind o descriere computationala a unui localnic], fiecare agent avand scopuri proprii, un set de resurse, si constrangeri impuse. Legile si alte norme sunt exemple de constrangeri, la fel cum sunt si unele elemente implicite, mai putin clar definite, sa zicem gura lumii sau public shaming. Fiecare cetatean actioneaza in permanenta pentru a-si atinge scopurile proprii, iar in acest proces cheltuie dar si castiga resurse, si uneori respecta constrangerile impuse, alteori [daca poate] le ignora sau le ocoleste.
Libertatea individuala este descrisa in acest model ca fiind capacitatea individului de a-si urmari scopurile proprii. Libertatea colectiva sunt pe de-o parte consecintele constrangerile impuse tuturor agentilor [legile], dar si comportamentul colectiv care rezulta implicit [automat] din faptul ca agentii inteleg si invata [pe cont propriu] ca este mai profitabil pentru ei daca isi ingradesc partial lacomia in a-si maximiza atingerea scopurilor proprii. In literature de specialitate, acest fenomen se numeste – „The tragedy of the commons”, si se refera la metafora in care o pasune data in folos comun este distrusa pentru ca fiecare satean vrea sa hraneasca cat mai multe din vacile sale din iarba tuturor. Este bine stiut ca individualismul neingradit duce rapid la epuizarea resurselor locale, si implicit la ruinarea tuturor. Daca nu gresesc, insula Pastelui este exemplul in care societatea locala si-a distrus habitatul comun din prea multa lacomie individuala. Precum la Straja si Cincis, au construit [ statui ] fara numar pana au ramas fara copaci.
Profesorul american Eleanor Ostrom, laureat al Premiului Nobel pentru economie, a studiat situatiile in care un grup, sa zicem localnicii din Hunedoara, formeaza o comunitate sustenabila, adica una in care raporturile intre libertatea individuala si cea colectiva, intre libertate si responsabilitate functioneaza sanatos.
In cartea sa “Governing the Commons: The Evolution of Institutions for Collective Action”, dr. Ostrom prezinta sapte principii de baza pentru orice comunitate, dintre care eu am enumerat aici patru:
- un mecanism prin care comunitatea isi stabileste normele [ adica constrangerile ] adresate fiecarui agent
- o procedura prin care agentii [cetatenii] accepta sau resping aceste norme
- o metoda prin care cineva este eliminat din comunitate daca nu respecta normele, si
- un mecanism transparent prin care activitatea publica a fiecaruia este caracterizata si masurata de ceilalti.
Fara de aceste norme, spune dr. Ostrom, o comunitate se va dezintegra fara doar si poate. Sau tradus pentru contextul nostru, echilibrul intre individ si colectivitate se muta in directii nesustenabile si nedrepte. [Pana la dr. Ostrom, teza acceptata era cea a profesorului Garett Hardin si descrisa in “The tragedy of the commons”. Ea spune ca orice comunitate se va dezintegra mai repede sau mai tarziu].
Asa cum am scris si la inceputul pseudo-analizei mele, orasul Hunedoara [la fel ca orice oras din tara, as generaliza eu] nu are mecanisme sanatoase si suficiente pentru a negocia raporturi realiste intre libertatea individuala si cea colectiva, intre libertate si responsabilitate. Fiecare poate intelege unde este acum acest echilibru uitandu-se la cum arata orasul.
Implementarea celor sapte ale lui dr. Ostrom este realizata simplist, chiar naiv – doar prin Consiliul local si primar, alesi odata la patru ani. In perioada de patru ani intre doua alegeri consecutive nu exista un mecanism, nici o parghie prin care comunitatea orasului sa poata sa-si faca vocea auzita la stabilirea sau respingerea normelor, a deciziilor luate pentru oras. Astfel, al doilea principiu de mai sus nu este implementat.
Mai departe. Nu exista un mecanism de a elimina pe cineva din comunitate pentru ca acesta a incalcat flagrant regulile acceptate de toti. Poate nu in Hunedoara, dar pe plan national exista obiceiul in care destui lupi moralisti explica semantica cinstei si a moralei, desi sunt fosti condamnati penali si puscariasi [in general pentru furt si coruptie].
In absenta unei traditii de shaming, adica a unei metode de a-i elimina din lumina reflectoarelor pe cei condamnati, este corect daca afirm ca nu este satisfacut nici al treilea principiu din lista lui dr. Ostrom. Si pot continua la fel cu fiecare din cele sapte.
Este probabil normal ca dupa anii de comunism lumea sa fie satula de a i se impune ce sa faca. Rezistenta lumii este amplificata si de faptul ca destule legi si norme sunt fie anapoda, fie irelevante pentru ceea ce-si doresc oamenii. Este de aceea greu de vazut cum poate fi balansat echilibrul intre libertatea individuala si cea colectiva fara interventia masiva a justitiei si a politiei [exemplul cel mai recent fiind stabilirea si impunerea normelor anti-pandemie].
Am observant ca aici, ma refer la SUA, unde traiesc, libertatile colective sunt intarite abia in momentul in care cutitul ajunge la os si nu mai exista o alta solutie. Abia dupa ce raul Cuhayoga din Ohio s-a aprins si a ars [in 1969], localnicii au inteles ca este nevoia sa ingradeasca libertatile individuale pentru a le intari pe cele colective, si astfel sa castige in final tot ei, indivizii. Vestea buna este ca exista determinarea necesara in momentul in care cutitul ajunge la os. Experienta ne arata ca aceasta abordare poate functiona.
Ramane de aceea de vazut ce mecanism vor gasi hunedorenii pentru a-si negocia raporturile lor intre libertatea individuala si cea colectiva, intre libertate si responsabilitate. Sper sa aiba forta si determinarea s-o faca cat mai intelept.